Fiecare parte din Geneză ne dă o nouă dovadă că această carte ne arată „în sâmbure” toată istoria omului.

Cain şi Abel ni se arată ca cele dintâi icoane pre-închipuitoare ale omului religios din lume şi adevăratului credincios. Născuţi amândoi afara din rai, fiii lui Adam celui căzut, în firea lor nu era nici o deosebire. Amândoi erau păcătoşi şi aveau o fire stricată: nici unul, nici altul, nu erau nevinovaţi. E de mare însemnătate sa pricepem acest lucru, pentru ca să pricepem bine ce este credinţa şi harul dumnezeiesc. Dacă deosebirea, care a fost între Cain şi Abel, ar fi atârnat de firea lor, ar fi însemnat că ei nu moşteniseră firea stricată a tatălui lor şi că nici n-aveau parte de urmările acestei căderi: şi atunci n-ar mai fi fost nevoie de o descoperire a harului care să fie primit prin credinţă.

Unii pretind că omul se naşte cu însuşiri, care dacă ar fi bine întrebuinţate, l-ar pune în stare să-şi deschidă drum până la Dumnezeu. Dar Sf. Scriptură ne învaţă că şi Cain şi Abel se născuseră nu înăuntru ci afară din rai: erau deci fii, nu ai lui Adam celui nevinovat, ci ai lui Adam celui căzut în păcat. Au intrat în lume cu aceeaşi fire ca şi tatăl lor; şi ori cum s-a arătat aceasta fire, era totuşi o fire căzută şi păcătoasă. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din duh este duh (Ioan 3.6).

Nici o vreme n-a fost mai prielnică pentru desfăşurarea feluritelor însuşiri şi năzuinţe ale firii omeneşti de cât vremurile lui Cain şi Abel. Dacă din fire omul ar fi avut ceva cu care putea dobândi starea sa de nevinovăţie, pierdută prin păcat şi astfel sa intre din nou în rai, de buna seama că era clipa binevenită sa încerce acest lucru. Dar Cain şi Abel erau pierduţi, erau carne, nu erau nevinovaţi, căci Adam îşi pierduse nevinovăţia şi n-a fost în stare s-o dobândească prin el însuşi: Adam este capul unui neam căzut; – „prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Rom 5. 19); a ajuns astfel în ce-l priveşte pe el personal, izvorul otrăvit al unei omeniri căzute, vinovate, şi stricate, tulpina moartă a tuturor ramurilor unei omeniri moarte din punct de vedere duhovnicesc. Este adevărat totuşi cum am văzut mai sus, că Adam însuşi a avut parte de îndurarea lui Dumnezeu printr-o credinţă vie în Mântuitorul făgăduit. Însă această credinţă n-a avut-o în firea lui. Nici nu era în putinţa firii s-o dea şi altora şi cu nici un chip nu se putea moşteni; ci era rodul iubirii dumnezeieşti, rod sădit în inima lui de puterea dumnezeiasca. Potrivit căilor fireşti, Adam putea să dea copiilor săi tot ce era „firesc” şi nimic mai mult. Şi deoarece, ca tată, el era într-o stare de cădere, fiul său nu putea fi într-o altă stare mai buna şi trebuia neapărat să fie părtaş al firii aceluia din cere se născuse, „Cum este cel pământesc aşa sunt şi cei pământeşti” (1Cor 15.48).

Versetele 12-21 din cap. 5 al epistolei către Romani şi versetele 44 – 56 din epistola întâi către Corinteni cap.15 arată lămurit că Sf. Scriptură deosebeşte în neamul omenesc două mari căpetenii cu totul potrivnice una

alteia: omul firesc stăpânit în totul de păcat, neascultare şi moarte; al doilea om, omul duhovnicesc stăpânit în totul de neprihănire, ascultare şi viaţă. Şi după cum de la cel dintâi moştenim firea pământeasca, tot aşa de la cel de al doilea moştenim firea duhovnicească. Firea pământeasca o moştenim prin naşterea trupească, iar pe cea duhovnicească a omului al doilea o moştenim prin naşterea din nou. Deşi noul născut nu-i în stare să săvârşească fapta care a dus pe Adam în nenorocire, totuşi este de aceeaşi fire cu Adam: tot aşa este şi cu copilul lui Dumnezeu născut din nou: sufletul născut din nou deşi n-a luat de loc parte la lucrarea făcută de Domnul Isus prin ascultare, totuşi este părtaş firii Lui. Neapărat, ca păcatul nu s-a oprit numai la Adam, ci a trecut la toţi urmaşii săi: nici neprihănirea nu s-a oprit numai la al doilea om, ci a fost dăruită si altora. Firea pământească este „din voia omului” (Ioan 1. 13); a doua fire, cea duhovnicească, este „din voia lui Dumnezeu”, cum spune şi Iacov: „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin cuvântul adevărului” (Iacov 1. 18).

Din toate acestea se vede lămurit că Abel nici din fire, nici prin împrejurările în care trăia, nu era mai altfel decât fratele său Cain. În această privinţă: „nu este nici o deosebire” (Rom 3.22). Şi totuşi o deosebire tot era; şi anume în jertfele lor. Jertfa lui Abel ne învaţă calea pe care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu ca să intre în legătura cu El. Mai departe această jertfa ne învaţă lămurit că un păcătos nu se poate apropia de Dumnezeu pe temeiul firii lui pământeşti, ci trebuie să caute în afară de el însuşi, în persoana şi în lucrarea altuia, temelia trainică a legăturii lui cu Dumnezeu cel drept, sfânt şi singur adevărat. Cap. 11 din epistola către Evrei ne arată lămurit acest lucru: „Prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai buna decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte încă, măcar că este mort.”(versetul 5)