Noe a căpătat îndurare înaintea Domnului şi a fost prevenit să-şi construiască o arcă. Dimensiunile ei sunt date în coţi (1 cot = 46 cm). Astfel arca avea 137 de metri lungime, 29 de metri lăţime şi 14 metri înălţime. Avea trei punţi. Fereastra din versetul 16 era literalmente „un spaţiu de lumină", probabil o deschizătură prin care să intre lumina şi aerul, ce se întindea pe toată lungimea arcei.
Arca lui Noe, reprezentată în funcţie de informaţiile furnizate de un explorator care pretinde că a văzut-o pe Muntele Ararat în 1908.
Noe a fost salvat prin har, un act al suveranităţii divine. Răspunsul dat de Noe a fost acela de a face tot ce-i poruncise Dumnezeu (versetul 22), un act de responsabilitate umană. Noe a construit arca pentru a-şi salva familia, dar Dumnezeu a fost Cel care a închis şi sigilat uşa. Suveranitatea divină şi responsabilitatea umană nu se exclud reciproc, ci sunt complementare.
Noe (versetul 9) şi Enoh (5:22) sunt singurii oameni din Scriptură despre care se spune că au umblat cu Dumnezeu. Dacă Enoh este un simbol al bisericii răpite la cer, Noe simbolizează rămăşiţa credincioasă a lui Israel păstrată în viaţă pe tot parcursul Marii Strâmtorări, pentru a trăi apoi pe pământ în timpul Mileniului.
Versetul 18 menţionează pentru prima oară un legământ în Biblie. Scofield enumera opt legăminte:
- cel edenic (Geneza 2:16);
- cel adainic (Geneza 3:15);
- cel încheiat cu Noe (Geneza 9:16);
- cel avraamic (Geneza 12:2);
- cel mozaic (Exod 19:5);
- cel palestinian (Deuteronom 30:3);
- cel davidic (2Samuel 7:16)
- şi Noul Legământ (Evrei 8:8). Acestea opt, la care se adaugă cel încheiat cu Solomon, vor fi tratate în eseul care urmează. E de prisos să menţionăm ca un subiect atât de complex cum este cel al legămintelor a fost interpretat diferit de diversele şcoli de teologie. Abordarea prezentată aici urmează linia pre-milenistă şi dispensaţionalista.