Avea oare Noe vre-o frica de apele judecăţii dumnezeieşti? Nicidecum, căci ştia că toate fuseseră vărsate atunci când el, în corabie, fusese purtat de aceleaşi ape, ferit de loviturile judecăţii. Corabia mergea liniştită deasupra acelor valuri care nimiciseră „orice făptura”: căci Dumnezeu însuşi o pusese acolo. Ar fi putut sa zică şi el, după graiul biruitor al apostolului. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8.31). Dumnezeu însuşi îl poftise să intre în corabie: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta!” (cap. 7. 1). Şi după ce Noe a intrat în corabie, Dumnezeu a închis uşa după el”. Corabia era un adăpost sigur pentru oricine fusese poftit de Dumnezeu înăuntru. Dumnezeu păzea uşa; şi fără El nimeni nu putea nici intra, nici ieşi. În corabie era o uşa şi o fereastră. Cu puternica să mână, Domnul apăra uşa, lăsând lui Noe fereastra prin care putea privi sus, de unde se pogorâse judecata, ca să vadă când va trece judecata. Familia mântuită nu putea privi decât în sus, căci fereastra se afla sus (vezi cap. 6. 16). Noe şi ai săi nu puteau vedea apele judecaţii, nici moartea, nici pustiirea pricinuite de acele ape. Mântuirea lui Dumnezeu „lemnul de gofer” era între ei şi toate acele lucruri. Nu puteau privi decât în sus, unde vedeau un cer fără nori (prin credinţă), veşnica locuinţă a Aceluia care osândise lumea şi îi scăpase pe el.

Nimic nu lămureşte mai bine desăvârşita siguranţa celui care crede în Hristos decât cuvintele: „Dumnezeu a închis uşa după el”. Cine ar putea deschide când Dumnezeu a închis? Familia lui Noe era într-o siguranţă desăvârşită cum numai Dumnezeu poate s-o dea. Nici o putere îngerească, omenească sau diavolească, n-ar fi fost în stare sa deschidă uşa corăbiei ca să năvălească apele înăuntru. Aceeaşi mână care deschisese stavilele cerurilor şi izvoarele adâncului, închisese şi uşa aceea. Tot aşa citim despre Hristos, că El „ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide; Cel ce închide şi nimeni nu va deschide” (Apoc. 3. 7); El ţine „cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1, 18). Fără El nimeni nu poate păşi prin uşile mormântului, fie spre a intra, fie spre a ieşi. El are „toată puterea în cer şi pe pământ”. El este „capul Bisericii mai pe sus de toate”. Şi în El, credinciosul se află în deplină siguranţă (Matei 28. 18;Efes. 1. 22). Cine ar fi putut lovi pe Noe? Ce fel de val ar fi putut pătrunde în corabia lui „lipită pe dinlăuntru şi pe dinafară cu smoală”? Şi azi, cine ar putea lovi pe cei care prin credinţă, s-au adăpostit la cruce? Orice vrăjmaş a fost biruit şi supus tăcerii pentru totdeauna. În chip biruitor, moartea lui Hristos a pus capăt tuturor păcatelor noastre, iar învierea Sa este dovada că Dumnezeu a primit jertfa lui Hristos pentru păcatele noastre dându-ne astfel siguranţa mântuirii de păcate prin credinţa în această jertfa ca făcută pentru noi. Astfel „uşa” corăbiei noastre fiind deci încuiată sigur de mâna lui Dumnezeu însuşi, n-avem decât să ne bucurăm de „fereastră”, adică sa umblăm într-o fericita şi sfântă împărtăşire cu Acela care ne-a mântuit de mânia viitoare, şi ne-a făcut moştenitori ai slavei viitoare pe care o şi aşteptam. Apostolul Petru spune că „cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat ca a fost curăţit de vechile lui păcate” (2Petru 1. 9). O astfel de stare sufletească e de plâns; şi ea este partea oricui n-are grijă să rămână prin rugăciune într-o necurmată împărtăşire cu Acela care ne-a apucat în Hristos pentru vecii vecilor. Înainte de a merge mai departe în istoria lui Noe, să aruncam numai o privire asupra celor care au rămas afară din corabie şi cărora Noe le-a predicat, atâta vreme să se întoarcă la Dumnezeu. Ce groază şi, mai ales, ce îngrijorare, când au văzut corabia îndurării lui Dumnezeu ridicându-se pe apă. Căci „uşa era închisă”, ziua harului trecuse, mărturia îşi luase sfârşitul pentru totdeauna faţă de cei care o auziseră. Aceeaşi mâna, care închisese uşa după Noe, care rămăsese înăuntru, lăsase pe ceilalţi afară. Afară, ei erau pierduţi cu desăvârşire; cei dinăuntru erau cu desăvârşire mântuiţi. Îndelunga răbdare dumnezeiască şi mărturia slujitorului său fuseseră dispreţuite de oamenii copleşiţi cu totul de cele pământeşti. „Mâncau, beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul, şi ia pierdut pe toţi” (Luca 17. 26, 27). Toate acestea nu erau rele în ele însele; căci răul nu era în lucrurile făptuite, ci în cei care le făptuiau. Orice lucru se putea face în frica Domnului şi spre slava sfântului sau Nume, cu ajutorul credinţei. Dar, vai! lipsea credinţa; Cuvântul lui Dumnezeu era dispreţuit. Dumnezeu vorbea de păcat şi de rătăcire, dar oamenii nu se lăsau înduplecaţi. Dumnezeu le vorbea de mântuire, dar lor, puţin le păsa: îşi vedeau de planurile şi afacerile lor, fără grijă de Dumnezeu. Petreceau ca şi cum pământul ar fi fost al lor pe veci. Dăduseră afară pe Dumnezeu. „Toate întocmirile gândurilor cugetului lor erau rele în toate zilele”, de aceea nu puteau să facă nici un bine. Gândeau, vorbeau şi petreceau după placul lor şi după cum găseau ei cu cale, uitând pe Dumnezeu. Cititorule, adu-ţi aminte de cuvintele Domnului Isus Hristos: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului” (Luca 17. 26). Unii cred că, înainte de venirea Fiului omului (a doua venire) pe norii cerului, dreptatea va acoperi pământul de la un capăt la altul, şi că n-avem să trăim decât în aşteptarea unei împărăţii de dreptate şi pace, adusă de cei care lucrează acum. Dar versetul de mai sus taie, de la rădăcină, acele nădejdi deşarte şi amăgitoare. Era oare pământul acoperit de dreptate în zilele lui Noe? Stăpânea oare adevărul lui Dumnezeu pe pământ? Era pământul plin de cunoştinţa lui Dumnezeu, cum este fundul mării plin şi acoperit de apă? Nicidecum! Scriptura spune lămurit: „Pământul era plin de silnicie” „orice făptura îşi stricase calea sa pe pământ” „şi pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu”. Ei bine! „Aşa va fi şi venirea Fiului omului”! Dreptatea cu silnicia nu prea seamănă; nici stricăciunea cu pacea. Numai să ai o inimă supusă Cuvântului şi golită de păreri lumeşti pentru a înţelege felul de a fi al zilelor dinaintea venirii Fiului omului. Să nu fie cititorul dus în rătăcire, ci mai bine să se plece cu supunere înaintea Scripturii; să se gândească la starea lumii „din zilele dinaintea potopului” şi să-şi aducă aminte că, „precum” era atunci, „aşa” o să fie la sfârşitul vremii de acum. Într-adevăr, în zilele lui Noe, omul desfăşura o muncă încordată, ca să facă din lume un loc plăcut şi frumos. Dar nu se gândea să facă din ea un loc vrednic de Dumnezeu, ceea ce ar fi fost cu totul altceva. Tot aşa şi astăzi, omul se munceşte, în tot felul, să netezească şi calea vieţi omeneşti, înlăturând toate pietrele şi toate piedecile. Dar asta nu împlineşte cuvântul: „pregătiţi în pustie calea Domnului… neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!”, ca toată făptura să vadă mântuirea Domnului (Isa. 40. 3-4). Civilizaţia stăpâneşte azi dar civilizaţia nu înseamnă dreptate. Se lucrează, măturându-se şi împodobindu-se casa, dar nu spre a o găti pentru Hristos, ci pentru Anticrist. Omul îşi întrebuinţează înţelepciunea ca să ascundă, sub cutele faptelor lui, petele şi cusururile omenirii: dar dacă se pot acoperi aceste pete, nu se pot şterge niciodată. Curând, curând o să iasă la iveală, cu tot acoperământul, care le tăinuieşte şi o să se vadă mai grozave ca niciodată. În curând, stavilele, cu care omul caută, cu atâta stăruinţă, să oprească puhoiul nenorocirii omeneşti, se vor rupe, dând drumul puterii zdrobitoare a răului. Atunci toate străduinţele omului ca să îngrădească râurile turburate ale stricăciunii fizice, mintale şi morale ale neamului lui Adam, vor da greş. Dumnezeu a zis: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea”. Sfârşitul n-a venit înaintea omului, ci înaintea lui Dumnezeu; şi, cu toate că glasul batjocoritorilor se ridica, zicând: „unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii” (2Petru 3. 4), totuşi se apropie repede clipa în care cei batjocoritori îşi vor primi răspunsul: „ziua Domnului va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3. 10). Iată răspunsul lui Dumnezeu la batjocurile înţelepţilor lumii.

În ce priveşte pe copiii săi, Dumnezeu are un alt răspuns, potrivit iubirii şi aşteptării lor, şi-i aşteaptă un viilor cu totul deosebit: vor merge spre întâmpinarea Mirelui în văzduh (1 Tes. 4. 17), înainte ca răul să fi ajuns la culme şi ca judecata lui Dumnezeu să cadă peste acel rău. Aşteptarea Bisericii nu este să vadă lumea nimicită prin foc, ci să vadă răsărind „luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apoc. 22. 16).

Însă, oricare ar fi punctul de vedere din care privim viitorul, fie ca aceea ce se înfăţişează vederii sufletului nostru este Biserica în slavă, fie că este lumea în flăcări, fie că este venirea aşteptată a Mirelui, ori venirea năprasnică a hoţului, luceafărul de dimineaţă sau soarele arzător de miazăzi, răpirea Bisericii sau judecata – trebuie să ştim cât de mare nevoie este să ne ţinem de mărturia milei lui Dumnezeu către sărmanii păcătoşi: „iată, acum este vremea potrivită: iată, acum este ziua mântuirii” – „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2Cor. 6.2; 5.19). Acum, Dumnezeu împacă; în curând, El va judeca; acum, totul este milă; atunci, n-o să fie decât mânie; acum, Dumnezeu iartă păcatul prin cruce; atunci, îl va pedepsi cu chin veşnic. Acum, Dumnezeu trimete o veste de milă de cea mai curata, de cea mei bogată şi de cea mai darnica milă. Vorbeşte către păcătoşi despre o răscumpărare făcuta de scumpul sânge al lui Hristos; înştiinţează că totul s-a împlinit şi aşteaptă ca să miluiască: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul sa nu piară, ci toţi să vină la pocăinţa” (2 Petru 3. 9-15). Toate acestea ne arată cât de însemnată este vremea de azi. Har şi numai har stă la îndemâna tuturor şi judecata, fără drept de apel, e gata să fie dezlănţuită!

Fiindcă Dumnezeu ne-a pus în cunoştinţă cu aceste lucruri, ar trebui să urmăm desfăşurarea planurilor sale cu mai multă luare aminte! Scriptura îşi aruncă lumina asupra tuturor lucrurilor; cu ajutorul ei, nu suntem ca aceia care privesc şirul întâmplărilor cu mirare, neştiind nici unde sunt, nici încotro merg. O cunoştinţă lămurită a stării noastre putem avea, şi chiar trebuie s-o avem. Ar trebui să ştim încotro merg toate puterile, care sunt astăzi la lucru, marele vârtej către care se reped toate pâraiele. Lumea visează un veac de aur. Oamenii îşi făgăduiesc un veac al artelor şi ştiinţelor; cu cugetul se hrănesc că „mâine vom face ca azi, ba încă şi mai rău!” (Isa. 56. 12). Dar, vai! cât de deşarte sunt aceste gânduri, toate aceste visuri, şi toate aceste nădejdi! Credinţa vede norii îngrămădindu-se în zarea lumii: se apropie judecata, se grăbeşte ziua urgiei; o să se închidă uşa curând! Puternica rătăcire (2Tes. 2. 11) a început să lucreze! Nu trebuie oare sa strigăm, cât putem de tare, împotriva acestei porniri prin o tot mai credincioasă mărturie? Lumea ne va învinui, fireşte, ca prezicem numai rele, întocmai cum spunea Ahab de proorocul Mica. Ce are a face? Să spunem sus şi tare ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca „să încredinţăm pe oameni” (2 Cor. 5. 11). Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate aşeza picioarele pe o temelie nestrămutata şi veşnică, în loc de temelia înşelătoare pe care ne rezemăm din fire. Numai el ne poate lua „trestia ruptă” (Isa. 36. 6) şi nădejdea amăgitoare a lumii, înlocuindu-le cu „starea veşnică” şi cu „nădejdea care nu înşeală” (Rom. 5. 5). Adevărata iubire, care-i iubirea lui Dumnezeu, nu strigă: „pace, pace! când nu este pace” (Ier. 6. 14), nici „nu tencuieşte zidul cu ipsos” (Ezech. 13. 10). Dumnezeu vrea ca inima păcătosului să se odihnească, în pace, în corabia siguranţei veşnice, bucurându-se, de acum, de împărtăşirea sa, iubind şi hrănindu-se cu nădejdea odihnei unei făpturi înnoite, atunci când prăpădul, pustiirea şi judecata nu vor mai fi.