Ieremia a încredinţat la doi călători o scrisoare pentru cei din Babilon. Ea se adresa celor care fuseseră deja deportaţi, sub domnia anterioară, şi care aparţineau tuturor claselor sociale ale poporului. Tonul acestei scrisori este cu totul diferit de cel întrebuinţat de profet pe când se adresa poporului rămas în Ierusalim. Celor din Babilon le transmite din partea Domnului „gânduri de pace, şi nu de rău“ (v. 11), mângâieri, încurajări şi promisiuni emoţionante.Ca şi Israel la Babilon, creştinul este străin pe pământ. Cetăţenia lui este în ceruri (Filipeni 3.20) şi el aşteaptă împlinirea promisiunii care îl va introduce în adevărata sa Patrie. „Cuvântul cel bun“ al lui Dumnezeu îi asigură „un viitor şi o speranţă“ (v. 10,11). Cu toate acestea, Cuvântul nu-i fixează celui credincios o dată exactă, asemeni celor deportaţi, când această preafericită speranţă se va împlini. Domnul doreşte, în adevăr, ca noi să-L aşteptăm necontenit. Până atunci, până la fericitul moment al întoarcerii Lui, să ne amintim că avem o datorie şi faţă de oraşul sau satul în care ne aflăm (v. 7): să aducem pacea (comp. cu Matei 5.9), să ne gândim la adevăratul bine al sufletelor şi să ne rugăm pentru cei lângă care trăim.