Dumnezeu a răspuns Fiului Său nu numai înviindu-l pe Lazăr, ci deopotrivă aducând la credinţa în El pe mulţi martori aflaţi în faţa acestei scene minunate (v. 42b; v. 45). Această minune însă, cea mai mare dintre cele pe care le relatează această evanghelie şi ultima înaintea propriei Sale învieri, este şi cea care decide moartea Lui, pentru că, începând „din ziua aceea“ au loc sumbrele uneltiri care culminează cu crima (v. 53). Iudeii răspund astfel la întrebarea pe care Domnul le-o pusese în capitolul 10.32.Preoţii par a se teme ca nu cumva poporul, urmându-L pe Isus, să atragă atenţia romanilor şi astfel, represaliile lor, când, din contră, respingerea Domnului este cea care va fi, patruzeci de ani mai târziu, cauza distrugerii locului lor de cult (Ierusalimul) şi a naţiunii lor de către romani (v. 48).Dumnezeu permite ca profeţia lui Caiafa să depăşească infinit gândurile acestui om sfidător şi rău. Isus Îşi va da viaţa pentru naţiune (pentru că Israel va fi restaurat mai târziu), precum şi pentru a-i aduna „într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi“ (v. 52). Satan răpeşte şi împrăştie (comp. cu cap. 10.12), în timp ce, prin lucrarea Sa, Isus adună de aici, de jos, pe cei care fac parte din familia lui Dumnezeu.