Aici vedem cum firea veche intervine până şi în momentele cele mai sacre. Cel care avea să-L vândă pe Domnul nu a putut suporta să vadă acest parfum de mare preţ folosit în aceste scopuri.

Iuda nu a considerat că Isus merită trei sute de dinari. După el, parfumul trebuia vândut iar banii obţinuţi să fi fost daţi săracilor. Desigur că la mijloc era multă făţărnicie, întrucât lui nu-i păsa mai mult de săraci, decât îi păsa de Domnul. El avea să-L vândă pe Domnul nu pentru trei sute de dinari, ci doar pentru a zecea parte din suma aceea, aşa cum arată şi Ryle:

Ca cineva să-L urmeze pe Cristos ca ucenic, trei ani de zile, să vadă toate minunile Sale, să-l audă învăţăturile, să primească din mâna Sa atâtea binecuvântări, să fie socotit apostol, şi totuşi la urmă să se dovedească atât de putred în inima sa - ei bine, toate acestea depăşesc puterea de înţelegere, par imposibile! Dar cazul lui Iuda arată clar că tocmai aşa s-au întâmplat lucrurile. Ce puţin se cunoaşte despre grozăvia căderii omului!