„Stând acolo“ şi „încălzindu-se“ cu cei care-L luaseră şi-L legaseră pe Învăţătorul său, Petru practic deja Îl tăgăduise. Alegându-ne de bunăvoie tovărăşia celor din lumea care L-a răstignit pe Isus şi împărtăşind relaxările ei, ne expunem, într-un fel sau altul, la a-L dezonora pe Domnul. Pentru că nu putem conta pe faptul că vom fi păziţi (ca răspuns la rugăciunea Lui din cap. 17.15-17), dacă nu realizăm separarea de care ne vorbeşte El în aceleaşi versete! Prin infidelitatea lui, Petru scapă pe moment de ruşine şi de persecuţie – ca şi cum ar fi fost „mai mare decât Stăpânul său“ (cap. 15.20), care întâmpină fără rezerve ura şi dispreţul oamenilor. La interogatoriul ipocrit al marelui preot, Isus nu are nimic de răspuns. El Îşi dăduse mărturia în mod public. Judecătorilor Lui le revenea acum să-L dovedească vinovat, … dacă ar fi putut!Această evanghelie subliniază mai mult decât celelalte trei demnitatea şi autoritatea Fiului lui Dumnezeu. În ciuda umilinţelor pe care trebuie să le cunoască şi a modului în care este tratat, El domină într-un mod absolut aceste scene, ca Cel care „S-a dat pe Sine Însuşi“ lui Dumnezeu, ca ardere-de-tot desăvârşită (Efeseni 5.2).