Avem aici încă un verset dificil, care a fost ţinta unor intense dezbateri.
(1) Potrivit unei categorii de interpreţi, Isus realmente le-ar fi dat apostolilor Săi (şi presupuşilor lor succesori) puterea de a ierta sau de a nu ierta păcatele. Dar această opinie intră în contradicţie directă cu învăţăturile Bibliei, potrivit cărora numai Dumnezeu poate ierta păcatele (Luca 5:21).
(2) Gaebelein citează o a doua opinie asupra acestui verset: „Puterea făgăduită aici şi autoritatea acordată sunt în legătură cu propovăduirea Evangheliei, vestindu-se condiţiile în care se vor ierta păcatele. În cazul neîndeplinirii condiţiilor precizate, păcatele vor rămâne neiertate."
(3) A treia interpretare, la care subscriem şi noi, este similară cu interpretarea a doua şi susţine că ucenicilor li. s-a dat dreptul de a declara păcatele iertate.
Să explicăm în ce constă această interpretare: Ucenicii se duc în lume, vestind Evanghelia. Unii oameni se pocăiesc de păcatele lor şi îl primesc pe Domnul Isus. Ucenicii sunt autorizaţi să le spună acestora că păcatele lor au fost iertate. Alţi oameni refuză însă să se pocăiască şi să creadă în Cristos. Acestora ucenicii le spun că păcatele lor continuă să apese asupra lor şi că dacă vor muri. în această stare, vor merge în pierzare veşnică.
Pe lângă această explicaţie, trebuie să subliniem că Domnul le-a dat ucenicilor şi autoritatea specială de a se ocupa de o categorie aparte de păcate. De pildă, la Fapte 5:1-11, Petru uzează de această putere, urmarea fiind moartea lui Anania şi Safira. De asemenea vedem cum Pavel reţine păcatul unui răufăcător de la 1Corinteni 5:3-5,12,13, pe când la 2Corinteni 2:4-8 îl eliberează pe acest om de păcat. În aceste cazuri iertarea se referă la scutirea de pedeapsa pentru aceste păcate în viaţa actuală.