Toţi morţii vor învia într-o zi. Unii vor învia la viaţă iar alţii la condamnare şi pierzare veşnică. Ce adevăr solemn este acesta, că orice persoană care a trăit sau va trăi vreodată aparţine doar uneia dintre cele două categorii! (dacă acesta ar fi singurul loc din Biblie în care se vorbeşte de înviere, am fi justificaţi să conchidem că toţi morţii vor învia în acelaşi timp. Dar ştim din alte versete ale Scripturii, mai cu seamă de la Apocalipsa 20, că cele două învieri sunt despărţite de un interval de o mie de ani. Prima înviere este învierea celor care au fost mântuiţi prin credinţa în Cristos. A doua înviere îi va cuprinde pe toţi cei ce au murit ca necredincioşi)
Versetul 29 nu ne învaţă că oamenii care au făcut bine vor fi mântuiţi din pricina faptelor lor bune sau că cei ce au făcut răul vor fi condamnaţi datorită răului din viaţa lor. Un om nu este mântuit prin facerea de fapte bune. Mai degrabă, el sau ea face fapte bune ca urmare a faptului că a fost mântuit sau mântuită. Faptele bune nu sunt rădăcina mântuirii, ci roadă ei. Ele nu sunt cauza mântuirii, ci rezultatul. Sintagma cei care au făcut răul îi defineşte pe cei ce nu şi-au pus niciodată credinţa şi încrederea în Domnul Isus şi a căror viaţă a fost, prin urmare, rea în ochii lui Dumnezeu. Aceştia vor fi înviaţi pentru a sta înaintea lui Dumnezeu şi a fi condamnaţi la pierzare veşnică.