Isus a luat pâinile şi a mulţumit pentru ele. Dacă Domnul a procedat aşa înainte de a se hrăni din acele bucate şi de a le împărţi oamenilor, cu cât mai mult se cuvine să facem şi noi la fel, mulţumindu-i lui Dumnezeu ori de câte ori ne aşezăm la masă pentru a ne hrăni. Apoi El a distribuit hrana ucenicilor - fapt care ne învaţă încă un lucru minunat. Domnul Isus nu a săvârşit singur această lucrare, ci a apelat la slujirea altora. Bine a spus cel care a rostit cuvintele: „Tu fă tot ce poţi, eu fac tot ce pot iar Domnul va face tot ce nu putem noi face."
Între timp, când Isus a ajuns să repartizeze pâinea ucenicilor, aceasta a fost deja înmulţită în chip miraculos. Nu se consemnează momentul exact în care a avut loc minunea, dar ştim că a fost o minune prin faptul că doar cinci pâini şi doi peştişori au fost suficienţi în mâinile Domnului pentru a hrăni mulţimea aceea mare de oameni. Ucenicii au început să împartă pâinea şi peştii la oamenii ce stăteau întinşi pe iarbă. Nu s-a înregistrat nici o criză de alimente, deoarece se precizează clar că le-a dat şi din peşti cât au voit. Griffith Thomas ne aminteşte tabloul minunat care ni se prezintă în acest capitol, înfăţişând:
(a) lumea care piere;
(b) ucenicii neputincioşi;
(c) Mântuitorul desăvârşit.
Minunea aceasta a presupus un adevărat act al creaţiei. Nici un om obişnuit nu ar fi putut lua cinci pâini şi doi peştişori pe care să le facă să crească atât de mult încât să hrănească atâţia oameni. Frumos s-a exprimat cel ce a spus că: „a fost primăvară când a binecuvântat El pâinea, şi vremea secerişului, când a frânt-o", după cum tot atât de adevărat este că: „pâinile nebinecuvântate sunt pâini neînmulţite."