Ca urmare a minunii săvârşite de Isus, oamenii au dorit să-L facă rege. Din nou, dacă Isus nu ar fi fost decât un simplu om, negreşit s-ar fi conformat numaidecât dorinţei lor. Oamenii nu stau pe gânduri când îi se oferă prilejul de a fi preamăriţi sau de a obţine un privilegiu însemnat. Dar Isus n-a fost mişcat de aceste acţiuni menite să trezească sentimente de mândrie şi îngâmfare. El Şi-a dat seama că a venit în lume să moară pe cruce, ca înlocuitor pentru păcatele a căror pedeapsă noi meritam s-o plătim. Prin urmare, El nu voia să facă nici un lucru care să poată impieta asupra realizării acestui obiectiv. El a refuzat să urce pe tron înainte de a se fi urcat mai întâi pe altarul suferinţei. El ştia că mai întâi trebuia să sufere, să-Şi verse sângele şi să moară, şi abia apoi să fie preamărit. Iată ce scrie F.B. Meyer în această privinţă:

După cum s-a exprimat St. Bernard: El întotdeauna a fugit, când au voit să-L facă Rege, dar S-a prezentat, atunci când au voit să-L răstignească. Având mereu vii aceste cuvinte în minte, să nu şovăim să adoptăm nobilele cuvinte rostite de Itai din Gat: „Viu este Domnul şi viu este domnul meu împăratul, că în locul unde va fi domnul meu împăratul, fie ca să moară, fie ca să trăiască, acolo va fi şi slujitorul tău" (2Samuel 15:21). Şi El va răspunde negreşit, cum a făcut acelaşi David în cazul altui fugar ce a venit să se alipească la o cauză: „Rămâi cu mine, nu te leme de nimic, căci cel care caută să-mi ia viaţa caută să ţi-o ia şi pe a ta. Dar lângă mine vei fi bine păzit" (1Samuel 22:23).