Lumea nu putea să-i urască pe fraţii Domnului, deoarece ei îi aparţineau. Ei s-au situat de partea lumii, împotriva lui Isus. Întreaga lor viaţă era în armonie cu mersul lumii. Lumea din acest verset se referă la sistemul clădit de om, în care nu există loc pentru Dumnezeu şi pentru Cristosul Său: lumea culturii, a artei, a educaţiei sau a religiei. Şi în textul nostru, Iudeea reprezenta sediul lumii, în ipostaza ei religioasă, deoarece dregătorii iudeilor din Iudeea erau cei care-L urau pe Cristos cel mai intens.
Lumea îl ura pe Cristos pentru că El a mărturisit cu privire la faptul că faptele ei erau rele. Ce trist comentariu asupra naturii depravate a omului este să constatăm că atunci când un Om fără păcat şi fără pată a venit în lume, lumea a căutat să-L ucidă! Perfecţiunea vieţii lui Cristos scotea în evidenţă marcanta imperfecţiune a tuturor celorlalţi oameni. Aşa după cum linia dreaptă pune în evidenţă strâmbătatea unei linii în zigzag, tot aşa venirea Domnului în această lume a avut drept scop şi dezvăluirea omului
În toată păcătoşenia lui. Dar omul nu a putut suferi să fie astfel demascat. În loc să se pocăiască şi să-I ceară lui Dumnezeu îndurare, el a căutat să-L distrugă pe Cel care i-a descoperit păcatul. Iată ce spune F.B. Meyer în această privinţă.
Vai, cât de groaznică trebuie să fie mustrarea pe care o poate administra Iubirea întrupată, când afirmă, aşa cum a făcut-o în zilele când era pe acest pământ, despre unii: „Lumea nu vă poate urî". A nu fi urât de lume; a fi flatat şi gâdilat de lume este una din cele mai groaznice posturi în care se poate găsi un creştin. „Cu ce am greşit, de au ajuns să mă vorbească de bine?" spunea odată unul din înţelepţii din vechime. Absenţa urii lumii faţă de noi dovedeşte că nu depunem mărturie prin viaţa noastră că faptele ei sunt rele. Căldura iubirii pe care ne-o acordă lumea dovedeşte că îi aparţinem. Prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu. Prin urmare, oricine vrea să fie prietenul lumii este duşmanul lui Dumnezeu (Ioan 7:7;15:19;Iacov 4:4).