„Să-mi răspundă Cel Atotputernic!“, strigase Iov (31.35; comp. cu ceea ce îi spusese Elifaz în cap. 5.1). Ei bine, Dumnezeul pe care Iov Îl credea surd şi inaccesibil îi împlineşte dorinţa, însă nu aşa cum gândea el, ci, în loc să-i răspundă la întrebări, Domnul, la rândul Său, îi pune alte întrebări. Putem remarca deseori la Domnul Isus acelaşi fel de a proceda cu cei care I se adresau (Luca 10.25-26; 20.2-4; 20.21-24).Iov avea despre sine o părere înaltă şi, din acest motiv, avea nevoie să fie smerit (31.37). Aceasta urmează să realizeze Dumnezeu prin întrebările Sale: să-l ajute pe Iov să-şi dea seama de micimea lui şi de adânca lui ignoranţă. Cunoştinţa cercetării (dacă este obiectivă) conduce tocmai la acest rezultat – iată unul dintre motivele pentru care cei mai mari savanţi sunt adesea cei mai modeşti oameni.Când omul ascultă, Dumnezeu vorbeşte! În răbdarea Sa, Dumnezeu le-a acordat, atât lui Iov, cât şi prietenilor săi, timp suficient să-şi exprime falsele idei; apoi l-a împuternicit pe Elihu să le respingă opiniile într-un mod argumentat. Acum, în sfârşit, se face linişte. Dumnezeu poate vorbi şi va avea, bineînţeles, ultimul cuvânt.Ar fi bine dacă am şti şi noi să ţinem sub tăcere duhul nostru agitat, imposibil de liniştit, pentru ca Dumnezeu să ne poată face să-I auzim vocea.