Creaţia este cea dintâi mărturie pe care Dumnezeu o dă despre Sine Însuşi, astfel că orice om, fără excepţie, este responsabil să distingă, prin inteligenţă, „lucrurile Sale nevăzute, ... la fel şi eterna Sa putere şi divinitate“. A contempla însă „lucrurile făcute“, fără a-L recunoaşte şi onora pe Cel care le-a făcut, îl face pe om să fie de neiertat (Romani 1.19,20).Dumnezeu ne invită ca, împreună cu Iov, să admirăm minunatul Său univers. Despre toate aceste minuni ale creaţiei, cine poate vorbi însă cu mai multă competenţă decât Autorul Însuşi? Iar Cel care a creat lumina, care a „înnodat legăturile Pleiadelor“ (v. 31) şi a stabilit „rânduielile cerurilor“ este şi Cel care, cu condescendenţă, Se ocupă de un singur suflet: aici de cel al lui Iov, dar, în egală măsură, de al meu şi de al tău! Acest lucru îl exprimă poetic şi versurile cântării:«Păcătosul mizerabilAre mai mult preţ în ochii SăiDecât cortegiul nemăsurabilAl stelelor de pe-ale cerurilor căi».Din toate timpurile, oamenii au fost atraşi să examineze sau să scruteze cerul; unii şi-au dedicat întreaga existenţă acestei cauze. Oare nu este cu mult mai important ca noi să o dedicăm pe a noastră cercetării Scripturilor? (Ioan 5.39); pentru că, dacă „cerurile istorisesc gloria lui Dumnezeu“ (Psalmul 19.1), Cuvântul Său dă mărturie despre harul Lui nemăsurat!