Ultimele trei paragrafe din cap. 9 (v. 8-21) şi primul din cap. 10 (v. 1-4) sintetizează toate motivele pentru care mâ­nia lui Dumnezeu „nu se abate“ de la Israel şi „mâna Sa este tot întinsă“ (9.12,17,21; 10.4). Însă această mână ţine o nuia înfricoşătoare, pentru a pedepsi poporul vinovat: este Asiria, amintită deja. A existat un asirian istoric (Sanherib şi armatele sale: vezi cap. 36.1), dar el nu a fost decât o palidă imagine a groaznicului asirian profetic care va invada ţara lui Israel puţin înainte de domnia lui Hristos. Dumnezeu, în indignarea Sa, va ordona acest atac împotriva poporului Său, atac de care agresorul va profita pentru a-şi atribui succesul şi chiar pentru a se ridica împotriva lui Dumnezeu (v. 13,15; comp. cu 2 Împăraţi 19.23...). Ce nebunie! Unealta nu este nimic fără mâna care o mâ­nuieşte! Din acest motiv, Dumnezeu, de îndată ce Îşi va încheia lucrul în care S-a folosit de această nuia, o va pune pe foc, cum se arde un simplu toiag (v. 16; 30.31-33).Fie ca exemplul acestui act atât de drastic să ne aducă şi nouă aminte de ceea ce suntem, chiar în calitate de creştini, şi anume: instrumente fără putere şi fără înţelepciune proprie (comp. cu v. 13), pe care Domnul le poate pune deoparte sau înlocui, după cum găseşte El cu cale.Gândul final al lui Dumnezeu nu este judecata, ci harul: „...o rămăşiţă ... se va întoarce“ (v. 21,22, citate în Romani 9.27).