Dacă imnul lui Barac şi al Deborei Îi atribuie pe drept Domnului onoarea victoriei, fiecare seminţie implicată în ea trebuie să-şi primească lauda sau dezaprobarea pe care o merită. Unele seminţii au luat parte activ la lupte. De exemplu, Zabulon şi Neftali şi-au riscat vieţile (v. 18; comp. cu Rom. 16.4; Filipeni 2.30). Alte seminţii, din contră, nu s-au angajat, din cauza laşităţii sau a leneviei. Dintre acestea făceau parte şi cele două seminţii şi jumătate: Ruben, în ciuda unor „mari hotărâri ale inimii“ şi a ezitărilor sale, a rămas cu turmele care-i mai fuseseră piatră de poticnire, determinându-L să-şi aleagă moştenirea dincolo de Iordan; la fel Galaad (Gad şi Manase;v. 17). Dan şi Aşer, reţinuţi de comerţ şi de afaceri, nu şi-au părăsit nici corăbiile, nici porturile. Domnul nu Se poate folosi nici de oamenii nehotărâţi (corăbiile), nici de cei prea ocupaţi (porturile). Mai devreme sau mai târziu ni se oferă ocazia să arătăm ce are prioritate în viaţa noastră. Sunt acestea interesele poporului lui Dumnezeu, bunăstarea adunării? Sau, mai degrabă, ne asemănăm cu aceia despre care ap. Pavel putea spune cu tristeţe că ei „caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos“? (Fil. 2.21).Comparând v. 12 din acest cap. cu Ps. 68.18, citat în Ef. 4.8, Îl vedem pe Hristos Învingătorul eliberându-i pe prizonierii lui Satan şi înălţându-Se apoi la cer în triumf.