Pentru a se putea pune diagnosticul de lepră, bolnavul trebuia să prezinte două simptome: piele albă, care ne face să ne gândim la declinul spiritual care îşi are izvorul în pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Cu cât aceasta este mai adâncă în carne, ea indică faptul că defectul nu este superficial, ci trădează un rău profund. Dar, lucru paradoxal şi totodată dificil de înţeles, dacă o singură pată era suficientă pentru a-l face pe un lepros necurat, din clipa când era „acoperit tot trupul“, putea fi declarat curat! Şi aşa şi este; întocmai unui biet lepros, care de multă vreme îşi acoperea rănile şi acum nu şi le mai poate ascunde, omul, nevoit să se recunoască în totul necurat, poate fi declarat curat de către Dumnezeu în virtutea lucrării lui Hristos. „Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am acoperit nelegiuirea“, spune psalmistul, „şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu“ (Psalmul 32.5). Dar apariţia „cărnii vii“ aducea o nouă contaminare, aceasta simbolizând eforturile zadarnice ale firii vechi de a se face mai bună. În cap. 5 din Luca (v.12, 14), „un om plin de lepră“ venit la Isus este imediat curăţit şi Domnul îl invită să aducă mărturie conformându-se cu instrucţiunile din cap. 14 al cărţii noastre.