Acest capitol se ocupă de legămintele (v.1 nota a: promisiuni de bunăvoie care, odată făcute, nu se mai puteau schimba) pe care le puteau face copiii lui Israel, cât şi de modul în care preotul avea să le estimeze. În cap. 30 din Exod atenţia noastră a fost atrasă de faptul că preţul răscumpărării era identic pentru toţi. Aici, dimpotrivă, aprecierile variază de la unul la altul. Într-adevăr, nu se pune în discuţie ceea ce reprezintă mântuirea noastră, ci mai degrabă capacităţile pe care le posedă fiecare. Răscumpăraţi cu acelaşi preţ: sângele preţios al lui Isus, toţi copiii lui Dumnezeu sunt departe de a fi la acelaşi nivel spiritual, la aceeaşi aptitudine pentru slujire. Şi preotul trebuia să intervină pentru a aprecia lucrarea fiecăruia: „potrivit cu preţuirea preotului, aşa va fi“ (v. 12). Dacă vom avea tendinţa să criticăm ceea ce fac sau nu fac alţi credincioşi, ar trebui să ne amintim că Cel care judecă este Domnul şi că, în trupul lui Hristos, fiecare mădular are importanţa sa şi funcţiunea sa particulară (1 Cor. 4.4, 5).Persoane, animale sau case, toate puteau fi consacrate Domnului. Cu siguranţă, nu avem nimic mai de preţ să dedicăm Domnului decât propria persoană. Aceasta au făcut macedonenii despre care vorbeşte apostolul: „întâi s-au dat pe ei înşişi Domnului“. Şi toată slujirea lor, promptă, abundentă în bucurie, a izvorât din această dăruire iniţială (2 Corinteni 8.2-5).