Leviticul 10:3-5 (C. H. Mackintosh)

„Moise a zis lui Aaron: „Iată ce a spus Domnul când a zis: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor”. Vrednicia şi slava planului întreg atârna de păzirea în totul a drepturilor adevărate ale lui Dumnezeu.

Dacă aceste drepturi erau necunoscute sau nesocotite, totul era pierdut. Dacă îi era îngăduit omului să mânjească altarul stării de faţă a lui Dumnezeu, cu foc străin, s-ar fi isprăvit cu toate celelalte. Nimic nu trebuia să se urce din cădelniţa preotului, decât focul curat aprins pe altar şi hrănit cu tămâia curată pisată mărunt. Frumoasă înfăţişare a închinării cu adevărat sfinte, care se aduce Tatălui în Numele Fiului şi prin puterea Sfântului Duh. Nu i se poate îngădui omului să-şi amestece gândurile sau născocirile lui în închinarea lui Dumnezeu. Toate silinţele lui nu-l duc mai departe decât la aducerea unui „foc străin”, unei tămâie necurate şi unei închinăciuni prefăcute. Tot ce poate face el mai bun, în privinţa aceasta, nici nu poate fi privit de Dumnezeu.

Nu vorbesc de silinţele cinstite ale sufletelor serioase, care caută pacea cu Dumnezeu, silinţele ne-prefăcute ale cugetelor drepte, deşi neluminate, ca să ajungă la cunoştinţa iertării păcatelor prin fapte ale legii sau prin poruncile unei „tabere” religioase. Astfel de năzuinţe vor avea ca urmare, fără îndoială, prin nespusa bunătate a lui Dumnezeu, vederea limpede a unei mântuiri cunoscute şi preţuite. Ele dovedesc prea lămurit că sunt în căutarea păcii cu tot dinadinsul, deşi dovedesc, iarăşi limpede, că n-au găsit încă pacea. Nu e nimeni care să fi urmat, fără prefăcătorie, cele mai slabe licăriri ce i-au luminat mintea şi să nu fi primit mai mult la vreme potrivită. „Celui ce are, i se va mai da; şi cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge crescând până ce se face ziuă deplin”.

Se înţelege că lucrul acesta este plin de îmbărbătare, dar nu dezvinovăţeşte întru nimic născocirile nelegiuite ale omului cu privire la închinarea şi slujba Domnului. Astfel de născociri au, ca urmare neapărată, judecata, mai curând sau mat târziu, căci Dumnezeul cel drept nu poate suferi ca drepturile Sale să fie nesocotite. „Voi fi sfinţit în acei ce se apropie de Mine şi voi fi slăvit înaintea întregului popor”.

Oamenilor li se va da potrivit cu mărturisirea lor. Cei care caută, cu tot dinadinsul, vor găsi negreşit; dar, când oamenii se apropie ca închinători, nu mai trebuiesc socotiţi căutători, ci mărturisind că au găsit; şi atunci, dacă din cădelniţa lor se ridică un fum necurat, dacă ei aduc lui Dumnezeu o închinare prefăcută, dacă se laudă că păşesc în templu, fără să fie nici spălaţi, nici sfinţiţi, nici smeriţi şi dacă aduc pe altar ce vor ei, când voia le e îndreptată spre rău, care va fi urmarea? Judecata. Da, curând sau mai târziu, judecata va veni negreşit. Nici nu s-ar putea altfel. Şi nu numai că, la sfârşit, va veni judecata, dar cerul va lepăda, numaidecât, orice închinare care nu se aduce Tatălui, în Numele Fiului, prin puterea Sfântului Duh.

Pe cât e de gata harul lui Dumnezeu să primească cele mai slabe suspine ale unei inimi ne-prefăcute, tot pe atâta de gata e şi sfinţenia lui să arunce orice „foc străin”. Trebuie ca El să judece orice închinare făcută din prefăcătorie, cu toate că „El nu stinge niciodată fitilul care abia mai fumegă, nici nu frânge trestia zdrobita”. Gândul acesta ne umple de temere, dacă ne aducem aminte de miile de cădelniţe care scot fum dintr-un foc străin, pe tot întinsul pământului pe unde se află creştinătatea, Dumnezeu, prin harul Lui îmbelşugat să mărească numărul închinătorilor adevăraţi, al celor ce se închină Tatălui în Duh şi în adevăr (Ioan 4).

E mult mai plăcut să te gândeşti la adevărata închinare, care se înalţă din inimi curate până la scaunul de domnie al lui Dumnezeu, decât să te opreşti, fie şi numai pentru o clipă, asupra închinării abătute, care, nu după multă vreme, va avea parte de judecata lui Dumnezeu asupra ei.

Toţi câţi, prin harul lui Dumnezeu, cunosc iertarea păcatelor lor prin sângele ispăşitor al lui Isus Cristos, pot să se închine Tatălui în Duh şi în adevăr.

Ei ştiu cui se închină, într-al cui nume şi prin ce putere. Aceste lucruri nu pot fi învăţate decât de la Dumnezeu. Inima firească n-are ce face cu ele, nu sunt pământeşti, ci duhovniceşti şi cereşti. Cea mai mare parte din ceea ce oamenii numesc închinare adusă lui Dumnezeu, nu este, oricând ai caută, decât un „foc străin”. Nu este în această închinare nici foc curat, nici „tămâie”, de aceea cerul nu poate s-o primească şi dacă nu se vede judecata lui Dumnezeu căzând peste aceia care se închină astfel, cum a căzut peste Nadab şi Abihu, aceasta e numai din pricină că „Dumnezeu e în Cristos împăcând lumea cu El, neţinându-le în socoteală păcatele lor”. Nu pentru că închinarea aceasta îi place lui Dumnezeu, ci pentru că El e îndurător.

Cu toate acestea se apropie cu repeziciune timpul când focul străin va fi stins pentru totdeauna, când scaunul de domnie al lui Dumnezeu nu va mai fi necinstit prin norii de tămâie necurată ridicându-se de la nişte închinători necuraţi, când tot ce e stricat va fi dat la o parte şi lumea întreagă nu va fi decât un mare templu, în care toţi se vor închina singurului Dumnezeu adevărat Tată, Fiu şi Duh Sfânt, în veci de veci.

Iată aşteptarea celor răscumpăraţi, şi, slavă lui Dumnezeu, numai puţină vreme şi toate dorinţele lor arzătoare vor fi împlinite şi împlinite pentru totdeauna, în aşa fel ca fiecare din ei va zice ca împărăteasa din Seba: „Nu mi se spusese nici pe jumătate”. Dumnezeu să grăbească această fericită clipă.

Să ne întoarcem acum la capitolul nostru şi să căutăm să luam câteva învăţături bune, căci ele sunt cu adevărat vindecătoare într-un veac ca acesta, când „focul străin” se răsfaţă din plin în jurul nostru. E ceva grozav de izbitor în felul cum a primit Aaron această aspră lovitură a judecăţii Iui Dumnezeu. «Aaron a tăcut”.

Ceea ce se vedea era zdrobitor. Amândoi fiii lui erau seceraţi de moarte, unul într-o parte şi altul într-alta, omorâţi de focul judecăţii lui Dumnezeu.( De teamă ca nu cumva vreun cititor să aibă vreo greutate cu privire la sufletele lui Nadab şi Abihu, voi spune că n-ar trebui să vorbim niciodată de aşa ceva. În împrejurări de acestea cum e a lui Nadab şi Abihu (Lev. 10); a lui Core şi tovarăşilor lui (Num. 16); întregului popor ale căror trupuri au căzut în pustie, afară de Iosua şi Caleb (Num. 14 şi Evr. 3); a lui Acan şi familia lui (Iosua 7); a lui Anania şi Safira (Fapte 5); ale celor judecaţi pentru ne-nfrânare la masa Domnului (1Cor 11) În toate împrejurările de felul acesta, niciodată nu se vorbeşte despre mântuirea sufletului. Ni se pune în faţă numai fapte adevărate ale lui Dumnezeu în cârmuirea poporului Său. Şi faptul acesta ia orice povară de pe suflet. Dumnezeu locuia odinioară, între heruvimi, în cortul mărturiei ca să judece pe poporul Său, în orice privinţă, acum Duhul Sfânt locuieşte în Biserica pentru ca s-o cârmuiască potrivit cu desăvârşirea stării Lui de faţă. El era aşa de adevărat si aşa de personal că pe El î1 minţeau Anania şi Safira şi El i-a judecat. Era o arătare a felului Său de cârmuire aşa de văzută şi aşa de mijlocită ca şi aceea pe care o găsim la Nadab şi Abihu, la Acan sau oricare altul)

El venea ca să-i vadă îmbrăcaţi cu veşmintele slavei şi ale frumuseţii, spălaţi, îmbrăcaţi şi unşi. Ei stătuseră cu el înaintea Domnului, ca să fie aşezaţi şi sfinţiţi în slujba lor de preoţi. Aduseseră împreună cu el jertfele orânduite. Văzuseră razele slavei lui Dumnezeu ieşind din nor şi focul căzând peste jertfă ca s-o mistuie. Auziseră strigătele de biruinţă scoase de mulţimea închinătorilor. Toate acestea abia-i trecuseră pe dinaintea ochilor şi acum vai, amândoi fiii zăceau întinşi dinaintea lui; îi lovise moartea. Focul Domnului, care fusese hrănit din belşug printr-o jertfă primită, căzuse acum asupra lor, judecându-i. Şi ce putea să zică el? Nimic. „Aaron a tăcut”. „Am rămas mut, nu mi-am deschis gura, căci Tu ai făcut aceasta”. Era mâna lui Dumnezeu şi oricât de greu ar fi părut ea în judecata cărnii şi a sângelui, el nu putea, cu toate acestea, decât să-şi plece capul în tăcere şi într-o linişte adâncă. „Am rămas mut… căci Tu ai făcut aceasta”. Aceasta era purtarea potrivită pentru clipa când Dumnezeu cerceta pe al Lui.

Poate că simţea Aaron că până şi stâlpii casei lui îi erau mistuiţi de judecata lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, el nu putea decât să rămână într-o uimire tăcută, ori cât de grea ar fi fost starea lucrurilor. Un tată lipsit de doi fii ai lui, într-un chip şi în împrejurări aşa de deosebite, nu era ceva de toate zilele. Era o lămurire grozav de izbitoare a cuvintelor psalmistului: „Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor şi de temut pentru toţi cei ce. stau în jurul Lui” (Ps. 89.7). „Cine nu se va teme de Tine, Doamne şi cine nu va da slavă Numelui Tău” De-am putea noi să învăţăm această lecţie şi sa mergem în pace înaintea Domnului, să păşim în templul Domnului, lăsându-ne încălţămintea şi cu tot respectul. Cădelniţa noastră de preoţi, de ar avea în ea totdeauna această singură hrană, tămâia desăvârşirii felurite a lui Cristos, pisată mărunt, iar focul sfânt să fie aprins de flacăra Duhului.

Orice vine din puterea firească, tot ce e urmare a muncii şi a voii omului, tămâia cea mai scumpă pe care şi-ar putea-o închipui omul, râvna cea mai înfocată a unei predări fireşti, toate acestea nu sunt decât „un foc străin” şi au ca urmare judecăţile grozave ale Domnului Dumnezeu Cel Atotputernic.

O, de am avea noi întotdeauna inimi cu adevărat ne-prefăcute şi un duh de închinare înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru.

Cu toate acestea, o inimă dreaptă, dar sfioasă, să nu-şi piardă nădejdea, nici să nu se înspăimânte.

Se întâmplă adesea că, acei care ar trebui cu adevărat să se sperie, nici nu le pasă, iar aceia, pentru care Duhul harului n-ar avea decât cuvinte de mângâiere şi de îmbărbătare, iau pentru ei, în chip greşit, mustrările aspre ale Sfintelor Scripturi. Fără îndoială, că o inimă blândă şi smerită care tremură la Cuvântul lui Dumnezeu, nu stă bine, dar trebuie să ne aducem aminte că un tată îşi mustră copilul, nu pentru că nu-l socoteşte copil al lui, ci tocmai dimpotrivă; şi una dintre cele mai bune dovezi despre această legătură este faptul că fiul primeşte mustrarea şi se foloseşte de ea. Glasul tatălui, chiar şi atunci când el mustră aspru, tot va atinge inima fiului, dar, de bună seama, nu pentru ca să ridice în inima acestuia îndoieli cu privire la legătura lui de rudenie cu cel care vorbeşte. Ar fi jalnic, ca un fiu să nu se mai creadă fiu de câte ori îl mustră tatăl. Judecata, cere a căzut asupra familiei lui Aaron, nu l-a făcut pe acesta să aibă îndoieli că mai e într-adevăr mare preot. Ea îl învăţa însă cum trebuie să se poarte în această înaltă şi sfântă stare.