Leviticul 1:1 (C. H. Mackintosh)

Înainte de a intra în amănunţimi, vom privi mai întâi locul pe care-l are Domnul în cartea Leviticului, şi apoi şirul în care sunt aşezate jertfele care se găsesc în partea întâi a cărţii.

„Şi Domnul a chemat pe Moise şi i-a vorbit din cortul întâlnirii”. Când i-a vorbit din muntele Sinai, chiar muntele acela arăta felul legii pe care a primit-o Moise atunci. Din muntele în flăcări, Dumnezeu a dat o lege de foc; dar în Levitic, Domnul vorbeşte din mijlocul cortului întâlnirii. „Apoi a ridicat curtea împrejurul cortului şi altarul, şi a pus perdeaua la partea curţii. Astfel a isprăvit Moise lucrarea. Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii şi slava Domnului a umplut cortul căci norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar noaptea, era un foc, înaintea întregii case a lui Israel în timpul tuturor călătoriilor lor” (Exod 40.33-38). Din mijlocul acestui cort a vorbit Domnul lui Moise. Cortul era locuinţa lui Dumnezeu în har. Domnul putea să locuiască aici, pentru că era înconjurat din toate părţile de ceea ce îi arata lămurit temelia legăturilor Lui cu poporul Său. Daca ar fi venit în mijlocul lui Israel în slava înfricoşătoare, în care S-a arătat pe muntele Sinai, l-ar fi mistuit într-o clipă, ca pe un neam încăpăţânat. Dar Domnul s-a ascuns sub o perdea, care înfăţişa trupul lui Cristos (Evrei 10.20), şi s-a aşezat acolo unde sângele ispăşirii, nu al răzvrătirii şi al încăpăţânării, era înaintea ochilor Săi şi împăca sfinţenia Sa. Acest sânge, adus în locul prea sfânt de marele preot, înfăţişa cel mai scump sânge, sângele lui Isus, care curăţeşte de orice păcat; şi deşi Israelul după trup nu deosebeşte şi nu înţelegea nimic, totuşi acest sânge îndreptăţea pe Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului Său; el sfinţea şi făcea curăţirea trupului (Evrei 9.13).

Iată locul pe care-l are Domnul în Levitic, loc pe care nu trebuie să-l uităm, dacă vrem să înţelegem bine ce cuprinde cartea aceasta. Aici se vede sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu unită cu harul deplin. Dumnezeu este sfânt, din orice loc ar vorbi. El era sfânt şi pe muntele Sinai şi pe capacul ispăşirii din Cortul întâlnirii; dar, în locul dintâi, sfinţenia Sa era legata de „un foc mistuitor”, pe când în al doilea loc era unita cu harul. Însă unirea sfinţeniei desăvârşite cu harul desăvârşit o găsim îndeosebi în mântuirea care se afla în Cristos Isus. Mântuirea aceasta este arătată în multe feluri în Levitic. Dumnezeu trebuie să fie sfânt, chiar dacă prin asta trebuie să osândească în veci pe păcătoşii care nu se întorc la El. Plinătatea descoperirii sfinţeniei Sale, în mântuirea păcătoşilor, face să izbucnească în ceruri o ploaie de laude:„Slava lui Dumnezeu în locurile prea înalte, pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14).Această cântare de slavă, sau acest imn de laudă, n-ar fi putut să răsune când a fost dată legea de foc; căci, cu toate că de legea dată pe Sinai se lega slava lui Dumnezeu în locurile prea înalte, această lege nu aducea deloc pacea pe pământ, ţinând seama că ea arăta ceea ce trebuiau să fie oamenii, înainte ca Dumnezeu să-şi găsească plăcere în ei. Dar când a venit Fiul ca om pe pământ, Cerul a putut să-şi arate deplina mulţumire în El, ca în Acela în care se putea uni slava dumnezeiască şi binecuvântarea omului. Şi acum o vorbă despre şirul în care sunt aşezate jertfele din cele dintâi capitole al cărţii noastre. Dumnezeu pune întâi arderea de tot şi sfârşeşte cu jertfa pentru vină. El sfârşeşte acolo unde începem noi. Felul în care sunt aşezate jertfele este foarte însemnat. Când sabia încredinţării intră, întâia dată, în suflet, cugetul caută păcatele din trecut care apasă asupra lui; el priveşte peste viata care s-a scurs şi o vede întunecată de multe păcate împotriva lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor. În această vreme, sufletul se gândeşte mai puţin la izvorul din care ies toate păcatele decât la faptul împovărător şi vădit că o faptă sau alta e făcuta de el. De aceea are nevoie să ştie că Dumnezeu, în harul Său, a dat o jertfă prin care orice păcat poate fi iertat fără bani şi fără plată (Coloseni 2.14); şi această jertfă ne-o arată Dumnezeu în darul pentru vină.

Dar, cu cât cineva înaintează în viata dumnezeiască, înţelege că păcatele pe care le-a făcut nu sunt decât lăstarele unei rădăcini, vinele unui izvor şi, mai mult, că păcatul din firea pământească este rădăcina sau izvorul acesta. Această descoperire îl duce la o lucrare mult mai lăuntrica şi, atunci, nimic nu-l poate linişti, dacă nu înţelege mai adânc lucrarea crucii, în care Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească (Romani 8.3). Cititorul va băga de seamă ca, în acest loc din epistola către Romani, nu este vorba de păcatele din viaţă, ci de rădăcina lor, adică păcatul din firea pământească. Acesta este un adevăr de mare însemnătate. Cristos nu numai „a murit pentru păcatele noastre” (1Corinteni 15.3); ci „a fost făcut păcat pentru noi” (2Corinteni 5.21). Aceasta este învăţătura jertfei pentru păcat.

Când a intrat pacea în inimă, prin cunoaşterea lucrării lui Cristos, putem să ne hrănim cu Cristos, care este temelia păcii şi bucuriei noastre înaintea lui Dumnezeu. Până nu vom vedea toate păcatele noastre iertate şi păcatul nostru judecat, nu putem să gustăm nici pace, nici bucurie. Trebuie să cunoaştem jertfa pentru vină şi jertfa pentru păcat, înainte de a înţelege jertfa de mulţumire sau de bucurie. De aceea şi vine la urmă.

Acelaşi lucru îl vedem şi la jertfa de mâncare. Când un suflet a gustat din dulceaţa legăturii duhovniceşti cu Cristos, când ştie să se hrănească cu El, în pace şi în recunoştinţă, înaintea lui Dumnezeu, atunci caută, cu o dorinţă arzătoare, să cunoască mai mult tainele sfinţeniei Lui; şi Dumnezeu îi răspunde la aceasta dorinţă prin jertfa de mâncare, care înfăţişează jertfa omenească desăvârşită a lui Cristos.

După toate jertfele vine „arderea de tot”, dincolo de care nu se poate trece. Ea înfăţişează lucrarea crucii, făcută chiar sub ochiul lui Dumnezeu şi în ea se vede supunerea desăvârşită a inimii lui Cristos. Mai departe, vom cerceta toate aceste jertfe în amănunţime; deocamdată, privim şirul în care sunt aşezate, şir cu adevărat minunat, ori dincotro l-am privi, şi care începe şi sfârşeşte la cruce. Dacă ne coborâm de la Dumnezeu la noi, urmărind şirul de afară, începem prin arderea de tot. În această jertfă, vedem pe Cristos pe cruce, împlinind voia lui Dumnezeu, făcând ispăşire, dându-Se pe Sine însuşi pentru slava lui Dumnezeu. Dacă, dimpotrivă, urmărind şirul dinăuntru, ne suim de la noi la Dumnezeu şi începem prin jertfa pentru vină, vedem, în acest dar, pe Cristos pe cruce, purtând păcatele noastre şi ştergându-le prin jertfa Sa de ispăşire: în totul şi pretutindeni, străluceşte frumuseţea şi desăvârşirea fiinţei Mântuitorului. Totul este făcut ca să trezească în inimile noastre o dorinţă adâncă pentru cercetarea jertfelor scumpe, care sunt umbra lui Cristos.

Această carte se deschide cu arderea de tot: jertfa aceasta înfăţişează pe Cristos „S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14); de aceea Duhul lui Dumnezeu îi dă locul dintâi. Ţinta de căpetenie pe care o urmărea cu înfocare Isus în lucrarea de ispăşire, era slava lui Dumnezeu. „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmul 40.6-8). Cuvintele acestea arată care era gândul lui Isus în fiecare lucrare, în fiecare împrejurare din viata Sa. Dar, în chipul cel mai vădit, Domnul a împlinit aceste cuvinte pe cruce. Oricare ar fi fost voia lui Dumnezeu, Cristos a venit să o împlinească. Dumnezeu să fie binecuvântat, noi ştim ce avem din împlinirea voii acesteia; căci prin ea noi am fost sfinţiţi „prin jertfa trupului lui Isus Cristos, făcută odată pentru totdeauna”. (Evrei 10.10).Totuşi, lucrarea lui Cristos a fost făcută, înainte de toate, pentru Dumnezeu. Fericirea Domnului Isus era să împlinească voia lui Dumnezeu pe pământul acesta. Aşa ceva nici un om nu făcuse înaintea Lui; prin har, unii oameni făcuseră „ce este drept în faţa Domnului” (1Împăraţi14.8;15.5,11); dar nimeni nu făcuse voia lui Dumnezeu întotdeauna, pe deplin, fără şovăire. Domnul Isus a fost ascultător, „ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2.8). „El şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9.51); şi, mai târziu, mergând din grădina Ghetsimani la cruce, îşi arată supunerea deplină a inimii prin aceste cuvinte: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18.11)

Aşa dar, în această supunere deplină faţă de Dumnezeu, era o mireasmă de un miros plăcut. Un om desăvârşit pe pământ, împlinind voia lui Dumnezeu, chiar în moarte, era pentru cer un lucru de cea mai mare însemnătate. Cine putea să pătrundă adâncimile acestei inimi supuse, care se dezvăluia sub privirile lui Dumnezeu, la cruce? Fără îndoială, nimeni altul, decât numai Dumnezeu. Căci, aici ca şi în tot ce priveşte tainele firii Sale slăvite, nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl (Matei 11.27); şi nimeni nu poate să cunoască oricât de puţin pe Fiul, decât atât cât îi descoperă Tatăl. Mintea omului poate să înţeleagă, într-o măsura oarecare, orice lucru al vreunei ştiinţe de sub soare. Ştiinţa omenească o poate pricepe omul; dar nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât atât cât îi descopere Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt, prin Cuvântul scris. Duhului Sfânt îi place să descopere pe Fiul, să ia lucrurile lui Isus şi să ni le arate noua; şi tot ce ia de la Isus se găseşte în toata strălucirea în Scriptură. Nu poate să mai fie nici o descoperire nouă, căci Duhul Sfânt a adus aminte apostolilor „toate lucrurile”, şi i-a călăuzit în „tot adevărul” (Ioan 14.26; 16.13). Nu mai poate fi nimic în afară de „tot adevărul” aşa că toate părerile despre o nouă descoperire, despre un nou adevăr, care nu este în cărţile scrise prin Duhul Sfânt, adică în Scriptură, nu sunt decât zadarnice opintiri ale omului, care vrea să adauge ceva la ceea ce numeşte Dumnezeu „tot adevărul”. Duhul Sfânt, fără îndoială, poate să descopere şi să aducă, la vreme potrivită, cu o putere nouă şi ne-bănuită, adevărul care se găseşte în Scriptură; dar oamenii fără Duhul lui Dumnezeu părăsesc acest câmp al descoperirii dumnezeieşti ca să găsească aiurea păreri, gânduri sau vreo temelie de credinţă.

În Evanghelii, Cristos este arătat în mai multe feţe ale firii, fiinţei şi lucrării Sale; şi, de când sunt aceste scrieri de preţ, copiii lui Dumnezeu au alergat cu plăcere la ele ca să se adape din descoperirile Aceluia pe care îl iubesc şi în care se încred. Dar foarte puţini au alergat la Levitic să vadă că jertfele şi orânduirile de aici sunt pline de învăţămintele cele mai amănunţite despre acelaşi Prea iubit al lor. Jertfele Leviticului, în deosebi, sunt socotite fără preţ pentru noi şi că ele erau pentru vremurile dinainte de a veni Domnul Isus Cristos. Trebuie să recunoaştem totuşi că cele spuse în Levitic, atât de puţin atrăgătoare dar atât de încărcate de amănunte de preţ, îşi au, ca şi măreţele proorocii din Isaia, locul lor în ceea „ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră” (Rom. 15.4). Fără îndoială, trebuie să cercetăm cartea aceasta, ca de altfel toată Scriptura, cu un duh umilit şi dezbrăcaţi de eul nostru, în strânsă legătură cu ceea ce învaţă Cel ce vorbeşte acolo, şi ne-lăsând ca închipuirea noastră să rătăcească într-un câmp străin. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, vom străbate astfel Leviticul, vom găsi în el o bogăţie nemărginită.