Căutând să înţelegem ce ne spune arderea de tot, nu trebuie să uităm de loc că marele adevăr, pe care îl pune în lumină această jertfă, nu este ispăşirea pe care a făcut-o Cristos pentru păcătos, ci darul de bunăvoie, pe care l-a făcut Cristos Tatălui şi care era o nouă pricină pentru iubirea lui Dumnezeu (Ioan 10.17). Moartea lui Cristos, aşa cum este arătata în arderea de tot, nu ne spune nimic despre firea urâtă a păcatului, ci ni se înfăţişează ca supunerea nezdruncinată a lui Cristos faţă de Tatăl. Nu vedem aici pe Cristos purtând păcatul, sub lovitura mâniei lui Dumnezeu; ci pricina de mulţumire deplină a Tatălui în darul de bunăvoie şi de un miros plăcut. Ispăşirea, în arderea de tot, nu este făcută numai pentru cerinţele cugetului omului, ci este făcută din dorinţa arzătoare a inimii lui Cristos, care cu preţul jertfei vieţii Sale, a vrut să împlinească voia şi planurile lui Dumnezeu.

Nici o putere, nici omul, nici Satana, n-au putut să clatine pe Domnul Isus din stăruinţa în aceasta dorinţă. Când Petru, în neştiinţa lui şi cu o iubire rea, căuta să-L oprească să primească ruşinea şi ocara crucii, Domnul i-a zis: „înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16. 22-23). Iar într-o altă împrejurare a spus ucenicilor Lui: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine, pentru că să cunoască lumea ca Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14. 30-31).

Locul lor şi lucrul pe care aveau să-l facă fiii lui Aaron la arderea de tot, sunt în strânsă legătură cu însemnarea deosebită a darului pentru arderea de tot.„Să aducă sângele şi să-l stropească”, „să facă foc pe altar”, „să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea, pe lemnele puse pe focul de pe altar”. Acestea sunt lucrări vrednice de luat în seamă şi care dau o însuşire izbitoare darului pentru arderea de tot, dacă o punem în legătură cu darul pentru păcat, la care nu se vorbeşte nimic despre fiii lui Aaron. Fiii lui Aaron înfăţişează Biserica, nu ca trupul lui Cristos, ci ca o casă duhovnicească sau ca o familie de preoţi. Lucrul acesta este uşor de înţeles, pentru că dacă Aaron înfăţişează pe Cristos, casa lui Aaron înfăţişează deci casa lui Cristos. În capitolul 3 al epistolei către Evrei, vers. 6 se spune: „Dar Cristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi noi suntem casa Lui”. Şi în altă parte: „Iată-mă, Eu şi copiii, pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evr.2.13 şi Isaia 8. 18). Numai Bisericii i s-a dat harul de a vedea pe Cristos în felul acesta, arătat în cea dintâi jertfă a Leviticului, şi să se bucure de ea. „Părtăşia noastră este cu Tatăl” (1Ioan 1. 3), care, în bunătatea Sa, ne-a chemat să-i împărtăşim gândurile Lui cu privire la Cristos. Este adevărat că nu putem să ne ridicăm la toată înălţimea acestor gânduri, dar putem să avem aici pe pământ partea noastră, prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi.

„Şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sângele, şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa cortului întâlnirii”. Aici Biserica este privită iarăşi ca o familie de preoţi, care aduc înaintea lui Dumnezeu ceva ce închipuie aducerea aminte de o jertfa împlinită. Şi o aduc acolo unde era primit numai cel care aducea darul. Dar sângele pe care îl aduc aici preoţii, nu trebuie să uităm, este sângele de la arderea de tot şi nu acela de la darul pentru păcat. Aici Biserica este înfăţişată ca intrând prin puterea Duhului Sfânt în gândul supunerii desăvârşite pe care a arătat-o Cristos faţă de Tatăl; nu este arătat păcătosul osândit, căutând să înţeleagă preţul sângelui Aceluia care a purtat păcatul. Abia este nevoie să spunem ca Biserica este alcătuită din păcătoşi, din păcătoşi încredinţaţi de păcat; dar fiii lui Aaron nu înfăţişează păcătoşi încredinţaţi de păcat, ci sfinţi aducând jertfe: ca preoţi, ei au loc la arderea de tot.

Mulţi se amăgesc în privinţa aceasta: ei îşi închipuie că un om, când intră, prin harul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt care îl face în stare să slujească, în slujba lui Dumnezeu, nu vrea să se mai recunoască un sărman şi nevrednic păcătos. Aceasta este o mare greşeală. În el însuşi, credinciosul nu este nimic; dar în Cristos este un slujitor curăţit. El a intrat în locul sfânt nu ca un păcătos vinovat, ci ca un preot în haine de slavă şi frumuseţe. A mă gândi şi a vorbi mereu de vina mea înaintea lui Dumnezeu nu este smerenie cu privire la mine însumi, ci necredinţă faţă de jertfa lui Isus.

Cititorul a putut să înţeleagă, oricât de puţin, că învinuirea de păcat nu intră în orânduirea arderii de tot, şi că Cristos nu se arată în acest dar ca purtând păcatul şi sub loviturile mâniei lui Dumnezeu. E adevărat că este scris: „va fi primit de Domnul ca să facă ispăşire pentru el”. Arderea de tot nu este o jertfă pentru păcat, nu este făcută în legătură cu adâncimile grozave ale vinii omului. Ispăşirea despre care se vorbeşte aici nu se face în urma unei jertfe pentru vină, pentru că arderea de tot nu este o asemenea jertfă. Împăcarea omului cu Dumnezeu, despre care se vorbeşte aici se face prin faptul că Dumnezeu îşi găseşte mulţumirea în Acela care S-a supus în totul, care S-a dat pe sine însuşi, în Acela care este arătat astfel în arderea de tot. Aceasta ne dă un gând mai înalt despre ispăşire. Dacă privesc pe Cristos ca dar pentru păcat, văd ispăşirea făcută după cerinţele dreptăţii dumnezeieşti cu privire la păcat; dar dacă privesc arderea de tot, lucrarea de împăcare mi se arată îmbrăcată cu toată desăvârşirea bună voinţei lui Cristos de a împlini voia lui Dumnezeu. Cât de desăvârşită trebuie să fie o ispăşire care este roadă supunerii lui Cristos faţă de Dumnezeu! Poate să întreacă ceva această supunere a Fiului şi această mulţumire a Tatălui? Nu, fără îndoială. Trebuie să se gândească la jertfa acesta, când se adună în curtea Domnului.