B. Ofranda de cereale (cap. 2)

Numită şi jertfa de mâncare, această ofrandă de cereale (ebr. minhah) era o jertfă din floarea făinii sau din grâne (termenul „meat" din versiunea KJV („carne" în engleza contemporană) avea în 1611, când a apărut această traducere, sensul de alimente solide, prin opoziţie cu lichidele. În engleza secolului al 17-lea pentru carne se folosea termenul flesh. Unii cărturari consideră că termenul minhah ar deriva din rădăcina verbului „a conduce" sau „a călăuzi").

Jertfa propriu-zisă: Existau diverse tipuri de ofrande de cereale, după cum urmează: din floarea făinii, cu untdelemn şi cu tămâie (v. 1). Aceasta nu se gătea, ci se lua doar un pumn din ea şi se ardea pe altar (v. 2). Existau trei tipuri diferite de pâine sau turte:

(a) coaptă în cuptor (v. 4);

(b) coaptă in tigaie (v. 5);

(c) gătită într-un vas acoperit (v. 7; KJV şi RSV spun: „tigaie pentru friptura", dar unii cred că această ofrandă era fiartă în apă, ca în cazul găluştelor; versiunea română Azimioară: „coaptă pe grătar"). Mai erau apoi grăunţele, reprezentând roadele dintâi ale recoltei, care erau prăjite în foc (v. 14). Versetul 12 se referă la o ofrandă specială de mâncare (23:15-21) care nu era arsă pe altar, deoarece conţinea dospeală.

Nu era voie să se folosească nici o dospeală sau miere, la nici una din aceste ofrande de mâncare (v. 11), întrucât acestea presupuneau fermentare şi dulceaţa în stare nativă. Dar la ofrande se adăuga sare, ca semn al legământului încheiat între Dumnezeu şi Israel, sarea aceasta fiind numită: sarea legământului (v. 13) şi semnificând faptul că legământul nu putea fi desfăcut, anulat sau desfiinţat. Vezi Num 18:19;2Cron 13:5:Ezec 43:24, unde se fac alte referiri la „legământul sării".

Îndatoririle ofertantului: El pregătea ofranda acasă şi o aducea la preoţi (v. 2,8).

Îndatoririle preotului: Preotul prezenta ofranda la altar (6:14); apoi lua un pumn din ofrandă şi ardea acest pumn memorial pe altar (v. 2,9).

Distribuirea ofrandei: Acest „pumn memorial", ars pe altar împreună cu toată tămâia, era al Domnului; preoţii aveau voie să ia pentru ei restul ofrandei, ca hrană (v. 3,10). Preotul care oficia slujba avea dreptul să ia din tot ce se cocea sau gătea într-un vas sau într-o tigaie (7:9). Tot ce era amestecat cu untdelemn şi tot ce era uscat aparţinea restului preoţilor (7:10); ofertantul nu primea nici o parte din această ofrandă.

Persoana care aducea jertfa de mâncare recunoştea belşugul de lucruri bune pe care i l-a dăruit Domnul în viaţă, reprezentat prin făină, tămâie, untdelemn (şi vin, în cazul jertfei de băutură).

Pe plan simbolic această ofrandă reprezintă perfecţiunea morală a vieţii Mântuitorului (floarea fainii), nepătată de râu (absenţa dospelii), de o mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu (tămâia) şi plină de Duhul Sfânt (untdelemnul) - idee exprimată admirabil de autorul acestui imn:

”Viaţă plină de iubire, ce se varsă înmiresmată şi sfântă!

Viaţă aşezată între spinii unei lumi pline de cruzime,

În mijlocul căreia străluceşte şi mai luminos, dându-şi parfumul ales!

Viaţă, din care faţa iubirii lui Dumnezeu se arată în toată splendoarea ei,

dar plină de smerenie, îndemnându-ne şi pe noi, o, Doamne,

la picioarele Tale să ne plecăm!”