Avem, deodată, preotul desăvârşit şi jertfa desăvârşită în fiinţa prea iubitului nostru Mântuitor Isus Hristos. „S-a adus pe Sine însuşi, jertfă fără pată, lui Dumnezeu, şi a trecut, ca Marele, nostru Preot, în ceruri, unde trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi”. Epistola către Evrei ne arată cu de-amăruntul aceste două adevăruri. Ea pune faţă în fată, în chip izbitor, jertfa şi preoţia rânduielii lui Moise şi Jertfa şi Preoţia lui Hristos. În El avem desăvârşirea dumnezeiască, fie ca Jertfă, fie ca Preot. În El avem tot ce putea cere Dumnezeu şi tot de ce putea să aibă nevoie omul, Sângele Lui scump ne-a ridicat toate păcatele, şi mijlocirea Lui plină de putere ne ţine mereu în toată desăvârşirea locului unde ne-a aşezat sângele Său. „În El, suntem desăvârşiţi” (Coloseni 2), şi cu toate acestea, prin noi înşine, suntem atât de slabi şi şovăielnici, atât de plini de greşeli şi de lipsuri, atât de porniţi să rătăcim şi să ne poticnim în mersul nostru înainte, că n-am putea rămânea în picioare nici o clipă, dacă n-ar fi „El, care trăieşte pururea să mijlocească pentru noi”. Acest adevăr l-am văzut mai pe larg în cele dintâi capitole ale acestei cărţi, aşa că nu mai vorbim de el aici. Acei ce înţeleg, într-o oarecare măsură, marile adevăruri de temelie ale creştinismului, şi cari au oarecare experienţă a vieţii creştine, vor înţelege de asemenea cum se face că, deşi „desăvârşiţi în El, care este capul oricărei domnii şi stăpâniri”, totuşi au nevoie, cât timp sunt pe pământ, în mijlocul slăbiciunilor, luptelor şi bătăliilor de aici, de mijlocirea puternică a scumpului şi dumnezeiescului Mare Preot. Credinciosul este „spălat, sfinţit şi socotit neprihănit” (1Corinteni 6). El este „plăcut în Prea Iubitul Lui” (Efeseni 1:6). Cât despre fiinţa lui, el nu poate veni la judecată (vezi Ioan 5:24). Moartea şi judecata sunt înapoia lui, pentru că el este unit cu Hristos care a trecut, pentru el şi în locul lui, printr-amândouă. Toate acestea sunt pentru cel mai slab, cel mai neştiutor, cel mai ne-încercat mădular al casei lui Dumnezeu; şi, cu toate acestea, pentru că se află în ţinutul păcatului şi al morţii, este înconjurat, din toate părţile, de înrâuriri protivnice, este chemat să se lupte neîncetat cu puterile, strânse laolaltă, ale lumii, ale firii pământeşti şi ale diavolului, niciodată n-ar putea să-şi păstreze locul, cu atât mai puţin să înainteze, daca n-ar fi sprijinit de puternica mijlocire a Marelui nostru Preot, care poartă numele poporului Său pe pieptul şi pe umărul Său.

Ştiu că multora le vine greu să împace gândul stării desăvârşite a credinciosului în Hristos cu nevoia unei preoţii. „Dacă este desăvârşit – se zice – ce nevoie mai are de un preot?” Dar aceste adevăruri se arată în Cuvânt atât de lămurit pe cât se potrivesc şi sunt cuprinse în viata oricărui creştin sincer. Este de cea mai mare însemnătate să se priceapă lămurit şi bine unirea deplina a acestor două feţe ale adevărului. Credinciosul este desăvârşit în Hristos; dar, în el însuşi, este o sărmană şi slabă făptură, mereu în primejdie să cadă. De aici fericirea de negrăit de a avea la dreapta Măririi, în ceruri, pe cineva care să se îngrijească de tot ce-i priveşte, cineva care să-l sprijinească mereu cu mâna dreaptă a dreptăţii sale, cineva care nu-l va paraşi niciodată, cineva care poate să mântuiască în chip desăvârşit şi până la sfârşit, cineva care este „acelaş ieri, şi azi şi în veci”, – cineva care-l va scoate biruitor din toate greutăţile şi primejdiile ce-l înconjoare, şi care, în sfârşit, „îl va pune să stea, fără nici o slăbiciune, înaintea slavei Sale, cu mare bucurie”. Binecuvântat să fie în veci harul care S-a îngrijit cu atâta îmbelşugare de toate nevoile noastre, prin sângele unei jertfe fără pată şi prin mijlocirea unui dumnezeiesc Mare Preot!

Iubite cititor creştin, să ne silim să umblăm în aşa fel ca să „ne păstrăm curaţi de întinăciunile lumii”, şi să stăm departe de toate legăturile şi gândurile rele, ca să ne putem bucura de cele mai înalte slujbe ale stării noastre de mădulare ale casei preoţeşti, al cărei Cap este Hristos. „Prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în locul prea sfânt” – „avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu” (Evrei 10). Nimic nu ne poate lua aceste drepturi. Dar legătura noastră cu El poate fi turburată – slujba noastră de închinare şi preamărire poate fi împiedecată – îndatoririle noastre sfinte pot fi împlinite cu puţină grijă. Aceste lucruri privitoare la slujbă, despre cari sunt înştiinţaţi aici fiii lui Aaron, îşi au înţelesul lor adânc în viata creştină. Daca ei erau îndemnaţi să se păzească de atingerea oricărei întinăciuni, şi noi suntem îndemnaţi la fel; dacă ei erau îndemnaţi să se păzească de împreunări nelegiuite, şi noi suntem îndemnaţi. Dacă ei erau îndemnaţi să se păzească de orice-i putea întina în slujba lor, şi noi suntem înştiinţaţi să ne păzim de orice „întinăciune a cărnii şi a duhului” (1Corinteni 7). Dacă ei aveau să fie lipsiţi de folosirea celor mai mari drepturi, din pricina cusururilor trupeşti şi a unei creşteri anormale, tot aşa şi noi suntem împiedecaţi din pricina lipsurilor morale şi a unei creşteri duhovniceşti nedesăvârşite.

Ar putea oare cineva să pună la îndoială însemnătatea acestor adevăruri? Nu este vădit că şi noi, cu cât vom preţui binecuvântările legate de această casa duhovnicească, ale cărei mădulare am fost făcuţi ca urmare a naşterii noastre duhovniceşti, cu atât mai mult ne vom păzi cu îngrijire de tot ce ar putea ţinti, în orice fel, să ne ia bucuria acestor binecuvântări? Fără îndoială. Tocmai de aceia trebuie să luăm bine seama la aceste adevăruri. Să dea Dumnezeu să ne dam seama de toată puterea lor, prin lucrarea Duhului Sfânt. Atunci ne vom bucura de starea noastră de preoţi. Atunci ne vom împlini cu credincioşie slujbele noastre de preoţi. Vom fi în stare să „să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). Vom fi în stare să „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15). Vom fi în stare, ca mădulare ale „casei duhovniceşti” şi ale „preoţiei sfinte”, să aducem jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos (1 Petru 2:5). Vom fi în stare într-o mică măsură să gustăm chiar de acum puţin vremea aceea când, dintr-o zidire răscumpărată, aleluia de laudă înflăcărată se vor ridica în scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului de-a lungul veşniciei.