D. Ofranda pentru păcat (4:1-5:13)

Jertfa pentru păcat (ebr.: hattath - oricât de ciudat ar părea acest lucru, termenul ebraic de aici, ce apare de aproape 300 de ori în VT, poate însemna fie „păcat", fie „jertfă pentru păcat) a fost rânduită pentru un popor răscumpărat. Ea nu se referă la un păcătos care vine la Domnul căutând mântuirea, ci îl are în vedere pe un israelit, guvernat de legământul încheiat de Domnul cu poporul Sau, care caută iertare. Are de a face cu păcatele săvârşite fără ştiinţă şi fără intenţie.

Jertfa propriu-zisă: Existau diferite trepte de jertfe, în funcţie de persoana care a păcătuit: Preotul uns - adică marele preot, dacă prin păcatul său acesta a adus vină asupra poporului (v. 3) - aducea un viţel fără cusur. Întreaga adunare (v. 13) aducea de asemenea un viţel; o căpetenie (v. 22) aducea un ţap fără cusur; o persoană obişnuită (v. 27) aducea o iadă fără cusur (v. 28) sau un miel de sex feminin, fără cusur (v. 32). (Termenul din ebraică indică faptul că erau animale ajunse la maturitate.)

Îndatoririle celor ce aduceau jertfa: În general ofertantul aducea animalul la poarta curţii tabernacolului, îl prezenta Domnului, îşi punea mâna pe capul său, îl înjunghia şi despărţea grăsimea, rinichii şi prapurul ficatului. Bătrânii Israelului efectuau această operaţie în locul adunării (v. 15). Moartea victimei era considerată, simbolic, drept moartea păcătosului.

Îndatoririle preotului: Pentru el şi pentru adunare, marele preot ducea sângele jertfei în locul sfânt din tabernacol, îl stropea de şapte ori în faţa perdelei (v. 5,6,16,17) şi pe coarnele altarului de aur al tămâierii (v. 7,18). Apoi turna restul sângelui la temelia altarului jertfei arse de tot (v. 7,18). În cazul unui dregător sau al oamenilor de rând, un preot stropea sângele pe coarnele altarului arderii de tot, turnând restul sângelui în partea inferioară a altarului (v, 25,30,34). Pentru toate categoriile de israeliţi el ardea grăsimea, rinichii, grăsimea de deasupra ficatului, ficaţii şi prapurul ficatului pe altarul arderii de tot (v. 8-10,19,26,31). În cazul jertfei pentru marele preot sau pentru întreaga adunare, restul animalului era dus afară din tabără şi ars (v. 11,12,21).

Distribuirea ofrandei: Partea Domnului era cea care se ardea pe altar - grăsimea, rinichii, prapurul ficatului, etc. Preotului i se permitea să mănânce carnea ofrandelor unui dregător sau ale unui om de rând, întrucât sângele acestor jertfe nu era introdus în sanctuar (7:30), cum era cazul la ofrandele marelui preot şi ale adunării (4:5,6,16,17). De asemenea el putea mânca ofrandele descrise la 5:6,7,11, din acelaşi motiv. Nici o parte a ofrandelor de mai sus nu era pusă deoparte pentru ofertant.

Trupul oricărei ofrande pentru păcat al cărei sânge a fost introdus în locul sfânt era ars afară din tabără. Tot aşa şi Domnul nostru, prin sângele Său propriu, a intrat în locul sfânt o dată pentru totdeauna (Evr 9:12) după ce a suferit în afara oraşului Ierusalim. Suntem îndemnaţi „să ieşim la El afară din tabără, purtând ocara Lui" (Evr 13:13).

Notă: sintagma „păcat comis din neştiinţă" pare să însemne mai mult decât simpla neştiinţă cu privire la acel păcat, sensul fiind probabil acela că păcatul nu a fost comis în mod intenţionat, că nu a fost săvârşit ca act de sfidare sau de răzvrătire. Nu exista jertfă pentru păcatul comis cu voia, ci acesta reclama pedeapsa cu moartea (Num 15:30).

Persoana care aducea o jertfă de păcat recunoştea că a păcătuit, dar fără intenţie, ci din slăbiciune sau nebăgare de seamă. El voia să obţină iertarea pentru păcate şi curăţirea ceremonială.

Jertfa pentru păcat ne îndreaptă privirile, în mod simbolic, spre Cristos, care „a fost făcut păcat" pentru noi, deşi El nu a cunoscut nici un păcat, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Unii sugerează că jertfa pentru păcat îl întruchipează pe Cristos care Se ocupă de ceea ce suntem, pe când jertfa pentru nelegiuire îl înfăţişează ocupându-Se de ceea ce am făcut.

”Pe El, cel sfânt, care n-a cunoscut nici un păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi;

Pe acea cruce a ruşini

Mântuitorul a murit ca sufletele să ni le câştige.

Sângele Lui scump a fost singurul care a putut

Să spele ale noastre păcate, îndepărtându-le.

Prin slăbiciune El asupra iadului a triumfat

Prin moarte El biruinţa a câştigat.”

Hannah K. Budingiiam