Legea jertfei de pace este dată în 7:11-21. Existau trei tipuri de jertfe de pace, în funcţie de motivul sau scopul ofrandei: pentru... mulţumire (v. 12), pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu pentru vreo binecuvântare deosebită; pentru un jurământ (adică o ofrandă votivă) (v. 16), „ca împlinire a unei promisiuni sau angajament făcut lui Dumnezeu pentru că a dăruit răspunsul la o anumită cerere făcută în rugăciune; de exemplu, păzirea de primejdii într-o călătorie plină de pericole"; de bună voie sau voluntare (v. 16,17). „Aceasta era după câte se pare sub forma unei expresii spontane de laudă la adresa lui Dumnezeu, în semn de recunoştinţă pentru ceea ce S-a revelat El a fi." Jertfa pentru pace propriu-zisă era un animal de sacrificiu (cap. 3), dar aici aflăm că era însoţită de turte şi pâine. Turtele ce trebuiau să însoţească o jertfă de mulţumire sunt listate în versetele 12 şi 13. Ofertantul trebuia să aducă unul din fiecare pentru o jertfă legănată şi aceasta era dată preotului oficiant (v. 14). Carnea jertfei de mulţumire (v. 15) trebuia mâncată în aceeaşi zi, pe când ofranda votivă şi ofranda de bunăvoie puteau fi mâncate în prima sau în a doua zi (v. 16). Orice rămânea mai mult de două zile trebuia ars (v. 17); a consuma această carne ar fi însemnat ca persoana respectivă să fie „o urâciune" şi, prin urmare, să fie excomunicat sau exclus de Ia privilegiile acordate celorlalţi israeliţi. „Asta arată" - spune John Reid - „că părtăşia cu Dumnezeu trebuie să fie proaspătă şi nu prea îndepărtată de lucrarea de pe altar."