Ne uimeşte acest stăpân care l-a aprobat pe administratorul necinstit, aşa cum ne uimeşte şi concluzia Domnului: „Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreptăţii …“ (v. 9). Dar chiar acest cuvânt, „nedreptate“, oferă cheia parabolei. Nimic nu-i aparţine omului în lumea aceasta. Bogăţiile pe care pretindem că le posedăm sunt, în realitate, toate ale lui Dumnezeu; sunt deci „bogăţii nedrepte“. Pus pe pământ ca administrator, omul s-a purtat ca un hoţ. El a folosit în interesul lui, pentru a-şi satisface poftele, tocmai lucrurile pe care Dumnezeu i le dăduse pentru a-I sluji Lui. Totuşi, el încă mai poate să se pocăiască şi să folosească pentru alţii bunurile pe care Proprietarul divin i le-a încredinţat.Administratorul din capitolul 12.42 fusese credincios şi chibzuit; cel de aici, deşi necredincios, lucrează totuşi cu chibzuinţă, fapt recunoscut de stăpânul lui. Dacă oamenii din lume se arată atât de prevăzători, n-ar trebui noi, care suntem „fiii luminii“, să ne gândim mai mult la adevăratele bogăţii (v. 11; cap. 12.33)?Versetul 13 ne aminteşte că nu avem două inimi: una pentru Hristos şi alta pentru Mamona şi pentru lucrurile lumii. Pe cine vrem noi să iubim şi cui dorim să-i slujim? (1 Împăraţi 18.21).