Este normal ca lumea în care domneşte răul să fie plină de scandaluri şi de prilejuri de cădere; dar, când un creştin ajunge să fie o capcană pentru un altul mai slab decât el, acest lucru este infinit mai trist … şi mai solemn.Cel care iartă (cap. 7.48) ne învaţă aici cum trebuie să iertăm (v. 3,4). Oricum, apostolii simt că, pentru a acţiona conform acestor principii ale harului, ei au nevoie de mai multă credinţă şi de aceea o cer de la Domnul. El le răspunde că o altă virtute este indispensabilă: ascultarea, pentru că numai cunoscând şi împlinind voia lui Dumnezeu vom putea să ne bizuim pe El. Într-adevăr, credinţa nu se desparte de ascultare şi nici ascultarea de smerenie. „Robi nevrednici“: aceasta trebuie să gândim despre noi înşine, pentru că Dumnezeu poate lucra şi fără noi; iar dacă Se foloseşte de noi, aceasta este pur har din partea Sa. Domnul însă nu gândeşte aşa despre cei care sunt prietenii Lui (comp. v. 7,8 cu cap. 12.37; Ioan 15.15).Zece leproşi, întâlnindu-L pe Isus, îşi ridică glasul spre El şi sunt vindecaţi. Unul singur însă, un samaritean, ţine să-I mulţumească Mântuitorului său. Tot astfel, din marea masă a creştinătăţii, printre toţi cei care sunt salvaţi, numai un mic număr ştie să „se întoarcă înapoi“ pentru a se închina înaintea Domnului. Faci şi tu parte dintre aceştia?