Călătoria Domnului se apropie de ţinta ei: această cetate a Ierusalimului spre care, încă din capitolul 9.51, Îşi îndreptase faţa hotărât, ştiind ce-L aştepta acolo. Totuşi, pentru un scurt moment, ucenicii gândesc că Împărăţia Lui se va arăta imediat (comp. cu v. 11). Isus Îşi arată suveranitatea cerând măgăruşul (oare nu sunt şi în viaţa noastră atâtea lucruri despre care am putea auzi spunându-se: „Domnul are nevoie de el“ – v. 34?). Împăratul Îşi face intrarea triumfală în cetate aclamat de mulţime şi de ucenici. Dar, în contrast cu această bucurie, fariseii îşi arată indiferenţa duşmănoasă (v. 39). Într-adevăr, până şi pietrele aveau să fie mai ascultătoare în faţa acţiunilor puterii divine decât inima împietrită a nefericitului popor iudeu. Văzând cetatea, Isus plânge pentru ea. El ştie care aveau să fie tragicele consecinţe ale orbirii ei. El vede deja legiunile lui Titus, patruzeci de ani mai târziu, asediind cetatea vinovată (comp. cu Isaia 29.3,6). Scene indescriptibile, de masacru şi de distrugere, Îi trec prin faţa ochilor.Apoi, intrând în cetate şi în templu, El observă, nicidecum cu mai puţină durere, afacerile care umplu templul şi, cu o energie sfântă, Se angajează să le pună capăt (comp. cu Ezechiel 8.6).