La întrebarea perfidă pe care o pun aceste „iscoade“, Isus răspunde, ca de obicei, adresându-Se conştiinţei: Trebuie să dăm fiecăruia ce i se cuvine şi, în primul rând, lui Dumnezeu să-I dăm ascultare şi cinste (Romani 13.7).Cât despre saduchei, Domnul le demonstrează realitatea învierii în mod simplu, prin titlul pe care Dumnezeu Şi-l dă: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov“ (v. 37; Exod 3.6). Atunci când Domnul (Iahve) îi vorbea în felul acesta lui Moise, patriarhii de mult nu mai erau pe pământ. Însă El Se proclama întotdeauna ca fiind Dumnezeul lor. Pentru El, ei erau încă vii şi trebuiau să învieze. Aceşti oameni ai credinţei se ataşaseră de „lucrurile promise“ dincolo de viaţa prezentă şi arătaseră că le aşteptau plini de siguranţă. „De aceea – se accentuează – lui Dumnezeu nu-I este ruşine … să Se numească Dumnezeul lor“ (Evrei 11.13-16).Iubiţi credincioşi, să arătăm şi noi în jur, prin practică, faptul că avem o speranţă vie!Fariseii şi saducheii sunt exponenţii a două tendinţe religioase care au existat în toate timpurile: pe de o parte formalismul legalist, ataşat de tradiţii, iar pe de altă parte, opusă acesteia, raţionalismul (sau modernismul) care pune la îndoială Cuvântul şi adevărurile lui fundamentale.