Invidioşi pe puterea şi pe autoritatea Domnului Isus, fariseii Îl urăsc pe Învăţătorul şi, pentru că nu-I pot contesta minunile, atunci Îi contestă originea puterii Sale. Cum au mai făcut deja (cap. 9.34; 10.25), ei atribuie domnului demonilor puterea Duhului Sfânt, cea pe care Dumnezeu o dăduse Preaiubitului Său (v. 18; comp. cu Marcu 3.29,30): aceasta era o hulă împotriva Duhului Sfânt, un păcat ce nu putea fi iertat. Lucrarea Domnului, dimpotrivă, era dovada triumfului Său asupra lui Satan, „omul cel tare“: îl „legase“ în pustiu prin Cuvânt (4.3- 10), iar acum îi elibera pe captivii săi (Isaia 49.24-25). Apoi Isus le arată acestor farisei că ei înşişi erau sub stăpâ­nirea lui Satan, asemeni unor pomi răi care fac roade rele.„Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (v. 34). Dacă inima noastră este plină de Domnul Hristos, ne va fi imposibil să nu vorbim despre El: „Inima mea clocoteşte... – scriau fiii lui Core în Psalmul 45 – ... spun ce am compus despre Împăratul“. Dar, dacă inima nu ne este plină de Domnul Hristos, gândurile rele ascunse în străfundurile noastre vor ieşi, mai devreme sau mai târziu, pe buze, iar pentru „orice cuvânt nefolositor“ (v. 36), fiecare va da socoteală într-o zi.