Astfel caprele vor merge în pedeapsa veşnică, dar oile în viaţa veşnică. Afirmaţia aceasta ridică însă două probleme: Mai întâi, fragmentul de faţă pare să propovăduiască faptul că naţiunile sunt salvate sau pierdute în masă. În al doilea rând, naraţiunea creează impresia că oile sunt mântuite prin fapte bune iar caprele sunt osândite prin eşecul de a face fapte bune. Cât priveşte prima dificultate, să nu uităm că Dumnezeu într-adevăr se poartă cu naţiunile în felul descris. Vechiul Testament e plin de cazuri în care naţiuni sau popoare sunt pedepsite din pricina păcatului lor (Isaia 10:12-19;47:5-15;Ezechiel 25:6,7;Amosl:3,6,9,11,13;2:1,4,6;Obadia 10;Zaharia 14:1-5). Prin urmare, nu este iraţional să credem că naţiunile vor continua să aibă parte de pedeapsa divină. Asta nu înseamnă că fiecare persoană individuală care face parte din acea naţiune va fi implicată în urmările care vor veni peste poporul întreg, ci, mai degrabă, că principiile justiţiei divine se vor aplica la scară naţională, cât şi individuală.

Cuvântul ethne, tradus (în versiunile engleze ale Bibliei, n.tr.) prin „naţiuni" în pasajul acesta ar putea tot atât de bine să fie traduse prin Neamuri (adică „neevrei", n.tr.). Unii cred că textul de faţă descrie judecata unor persoane individuale dintre Neamuri. Fie că e vorba de naţiuni, fie de persoane individuale, problema care se ridică este: cum ar putea fi strânse mulţimi atât de mari de oameni înaintea Domnului în Palestina? Poate că ar fi mai indicat să credem că ar fi vorba de reprezentanţi ai naţiunilor sau de categorii individuale, adunate la judecată.

Cât priveşte a doua problemă, textul de aici nu poate fi folosit în sprijinul teoriei că mântuirea s-ar putea câştiga prin fapte. Mărturia universală a Bibliei, de la un capăt la altul al ei, este că mântuirea se capătă prin credinţă, şi nu prin fapte bune (Efeseni 2:8,9). Dar Biblia insistă tot atât de mult asupra faptului că adevărata credinţă se manifestă prin fapte bune, care sunt roadele ei naturale. Dacă faptele bune lipsesc cu desăvârşire, asta dovedeşte că persoana respectivă nu a fost mântuită niciodată. Aşadar, trebuie să înţelegem că Neamurile nu sunt mântuite prin atitudinea prietenoasă faţă de rămăşiţa credincioasă a Israelului, ci bunătatea lor oglindeşte dragostea ce I-o poartă Domnului.

Am mai putea aminti trei puncte aici: Mai întâi, se spune că împărăţia a fost pregătită pentru cei neprihăniţi de la întemeierea lumii (v.34), în timp ce iadul a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui (v. 41). Dumnezeu doreşte ca oamenii să fie binecuvântaţi; iadul nu a fost destinat iniţial pentru omenire. Dar dacă oamenii refuză cu încăpăţânare viaţa, atunci înseamnă că aleg, în mod necesar, moartea.

A doua idee care se desprinde de aici este că Domnul Isus a vorbit despre focul veşnic sau etern (v. 41), despre pedeapsa eternă (v. 46) şi despre viaţa veşnică (v. 46). Cel care ne-a învăţat că există viaţă veşnică ne învaţă că există şi pedeapsă veşnică, întrucât şi într-un caz, şi în celălalt ideea de veşnicie sau eternitate este redată prin acelaşi termen în textul original, ar fi o dovadă de inconsecvenţă din partea noastră să acceptăm existenţa uneia dintre cele două realităţi, respingând-o pe cealaltă. Dacă termenul tradus prin etern sau veşnic nu înseamnă „nesfârşit", atunci limba greacă nu posedă alţi termeni care să redea ideea. Dar noi ştim că termenul respectiv înseamnă „fără sfârşit", deoarece aşa îl găsim folosit în alte texte din Noul Testament, cu referire la eternitatea lui Dumnezeu (1Timotei 1:17).

În fine, Judecata Neamurilor ne aminteşte cu pregnanţă că Cristos şi oamenii Lui sunt una; tot ce-i afectează pe ei îl afectează şi pe El. Avem extraordinarul potenţial de a demonstra dragostea noastră pentru El, purtându-ne cu dragoste faţă de cei ai Săi, care îl iubesc.