Mai-marii poporului Îl au pe Domnul Isus în mâinile lor. Le lipseşte însă un motiv care să le permită să-L condamne, pentru că Omul desăvârşit nu le dăduse niciun prilej pentru a-L acuza. Sunt nevoiţi pentru aceasta să folosească împotriva Lui „unele mărturii mincinoase“ (Psalmul 27.12; 35.11,12). Dar chiar şi acestea sunt greu de găsit, pentru că trebuia totuşi să aibă măcar o aparenţă de realitate. În sfârşit, se înfăţişează doi martori falşi care prezintă un cuvânt sucit (v. 61; Ioan 2.19). Ceea ce le serveşte însă ca pretext pentru condamnarea lui Isus este declaraţia Sa solemnă că El este Fiul lui Dumnezeu, gata să vină cu putere şi cu glorie. Se pronunţă pedeapsa cu moartea şi imediat oamenii dau frâu liber brutalităţii şi laşităţii lor (v. 67,68). Astfel se împlineşte prima parte din ceea ce Mântuitorul le vestise alor Săi (16.21; 17.22; 20.18,19).Şi pentru Petru a fost un ceas trist, însă pentru un cu totul alt motiv: Satan, cel care nu L-a putut clătina pe Învăţătorul, îl face pe ucenic să se poticnească. Sărmanul Petru, de trei ori se leapădă de Cel pentru care declarase că este gata să moară! Merge până acolo încât foloseşte cuvinte grele pentru a induce în eroare, însă, fără ca el să-şi fi dat seama, felul său de a vorbi („vorbirea sa“ – v. 73) îl face să fie recunoscut ca ucenic al lui Isus.