Cărturarului, care se oferise să-L urmeze pe Domnul oriunde va merge, Domnul nu i-a ascuns faptul că drumul Lui este unul al renunţării totale. Până şi păsările cerului, de care Tatăl ceresc Se îngrijeşte (6.26), o duc mai bine aici decât Însuşi Creatorul lor. Ce umilinţă! El nu avea pe pământ nici unde să-Şi pună capul; numai pe cruce, după ce Şi-a încheiat lucrarea, a putut să-Şi odihnească – sau să-Şi plece – capul (în greacă, acelaşi verb: Ioan 19.30).În v. 21, un alt om răspunde la invitaţia Sa printr-o scuză, aparent justificată: nu era îndreptăţit să participe la înmormântarea tatălui său? Totuşi, oricât de urgentă ar putea părea o datorie, niciun „întâi de toate“ nu poate lua locul celor pe care ni le-a poruncit Domnul (6.33). Ceea ce au hotărât apoi cei doi oameni nu ni se mai spune. Important este să ştim dacă noi am răspuns chemării Domnului Isus.Scena atât de cunoscută şi de frumoasă a trecerii prin furtună ilustrează călătoria credinciosului pe pământ. El întâmpină multe vijelii, dar Salvatorul lui, care este deopotrivă şi Stăpânul stihiilor, este cu el (Psalmul 23.4). El porunceşte vântului şi valurilor, bolilor şi morţii, dar şi puterilor satanice, după cum demonstrează eliberarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor (sau Gherghesenilor, sau Gherasenilor).