Dăm în întregime această parte însemnată, pentru ca cititorul să aibă înaintea lui, chiar cu vorbele Scripturii, porunca, trâmbiţelor de argint. Ea vine, în chip izbitor, la timpul potrivit, îndată după învăţătura despre mişcare norului, şi se leagă vădit cu întreaga istorie a lui Israel, nu numai în trecut, ci şi în viitor. Sunetul trâmbiţei era bine cunoscut oricărei urechi tăiate împrejur. Prin el se făcea cunoscut gândul lui Dumnezeu foarte lămurit şi destul de simplu ca să poată fi înţeles de fiecare mădular al adunării, oricât de departe ar fi fost-de locul de unde ieşea mărturia. Dumnezeu se îngrijise astfel, ca în această adunare mare la număr, fiecare, deşi foarte departe, să poată auzi sunetele argintii ale trâmbiţei mărturiei.

Fiecare trâmbiţă trebuia făcută dintr-o singura bucată; ele aveau un scop îndoit. Cu alte cuvinte, izvorul mărturiei era unul, deşi lucrul pentru care se da mărturia şi urmarea practică erau felurite. Fiecare mişcare în tabără trebuia să fie urmarea sunetului trâmbiţei. Trebuia să se strângă adunarea ca să preamărească pe Dumnezeu şi să se bucure într-o zi de sărbătoare? Aceasta se făcea printr-un anumit sunet din trâmbiţă.

Trebuiau să se adune seminţiile pentru luptă? Şi aceasta se făcea tot la sunetul trâmbiţei. Într-un cuvânt, adunarea pentru închinare şi pregătirea de luptă, instrumentele de muzică şi uneltele de luptă, absolut totul era rânduit prin trâmbiţa de argint. Orice mişcare, fie de veselie, religioasă, sau fie luptă, oricare era urmarea acestui sunet cunoscut, trebuia să fie rodul unei voinţe neliniştite sau nesupuse, pe care Dumnezeu n-o putea încuviinţa deloc. Oastea călătorilor în pustie atârna tot atât de mult de sunetul trâmbiţei ca şi de mişcarea norului. Mărturia lui Dumnezeu, dată în acest fel deosebit, trebuia sa călăuzească flecare mişcare în toate zecile de mii ale miilor lui Israel.

Pe lângă aceasta, fiii lui Aaron, preoţii, aveau să sune din trâmbiţe, căci gândul lui Dumnezeu nu putea fi cunoscut şi împărtăşit decât prin mijlocirea şi legătura preoţească. Era dreptul sfânt al familiei preotului să se adune în jurul sfântului locaş al lui Dumnezeu, ca să vadă cea dintâi mişcare a norului şi s-o trâmbiţeze până la marginile taberei. Ei trebuiau să scoată un sunet anumit, şi fiecare luptător trebuia să se supună îndată fără şovăire. Ar fi fost, în acelaşi timp, o răzvrătire pe faţă din partea oricui ar fi încercat să meargă fără vestire, sau care n-ar fi voit să meargă după ce vestea era cunoscută. Toţi trebuiau să aştepte mărturia lui Dumnezeu şi să meargă în lumina acestei mărturii, din clipa în care le era dată. Să umbli fără mărturie, însemnează să umbli în întuneric; să nu vrei să mergi după ce s-a dat mărturia, însemnează să rămâi în întuneric.

Acestea sunt lucruri foarte lămurite, foarte practice şi uşor de înţeles în rostul lor în adunarea din pustie. Dar să ne aducem aminte că toate acestea închipuiau ceva; ba chiar, „ele au fost scrise pentru învăţătura noastră”. Prin urmare suntem datori să le cercetăm cu luare aminte; trebuie să căutăm, să culegem şi să păstrăm cu sfinţenie lecţia însemnată pentru viaţa noastră, cuprinsă în porunca deosebit de frumoasă a trâmbiţei de argint Nimic nu poate fi mai potrivit pentru vremea de acum. Din ea iese o învăţătură căreia cititorul creştin ar trebui să-i dea cea mai mare luare aminte. Ea arată în felul cel mai lămurit că poporul lui Dumnezeu trebuie să atârne numai de mărturia dumnezeiască şi să i se supună în totul pentru orice lucru.

Adunarea lui Israel în pustie nu îndrăznea să se adune pentru o sărbătoare sau într-un scop religios, înainte de a auzi sunetul trâmbiţei şi oamenii în stare să poarte armele nu se pregăteau de luptă, înainte de a fi fost chemaţi prin semnul de alarmă să meargă împotriva vrăjmaşului netăiat împrejur. Ei se închinau şi se luptau, călătoreau şi se opreau, ascultând de sunetul trâmbiţei. Nu era vorba deloc de ce le plăcea sau ce nu le plăcea, de gândurile lor, de părerile, sau judecata lor. Era vorba numai de o ascultare oarbă. Toate mişcările lor ţineau de mărturia lui Dumnezeu, dată din sfântul locaş de preoţi. Cântarea închinătorului ca şi strigătul războinicului, erau rodul mărturiei lui Dumnezeu.

Ce frumos! Şi, pe lângă aceasta, câtă învăţătură luăm de aici pentru viaţă! Poate se întreabă cineva de ce stăruim atât de mult asupra acestui lucru? Pentru că suntem adânc încredinţaţi că avem aici o lecţie folositoare, mai ales pentru zilele în care trăim; căci, însuşirea cea mai vădită a acestor vremuri este nesupunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, împotrivirea hotărâtă la adevăr, când cere o ascultare deplină şi lepădarea de sine însuşi i. Totul merge de minune, câtă vreme se dă o mărturie adevărată şi lămurită despre iertarea noastră, primirea noastră, în Hristos, viaţa noastră, neprihănirea noastră, siguranţa noastră veşnică în Hristos. Sufletul ascultă şi se bucură. Dar, îndată ce e vorba de drepturile şi stăpânirea Celui ce şi-a dat viaţa, ca să ne scape din focul iadului, şi să ne aşeze în fericirea veşnică a cerului, se ivesc tot felul de piedici, şi se aduc tot felul de pricini şi de întrebări; în jurul sufletului se îngrămădesc astfel nori groşi de gânduri făcute mai dinainte fără temei şi întunecă judecata. Puterea adevărului este slăbită sau sucită în mii de chipuri. Nu se aşteaptă sunetul trâmbiţei şi când scoate un sunet limpede, nu e nici-un răspuns la chemare. Mergem când ar trebui să ne oprim, şi ne oprim când ar trebui să mergem.

Cititorule, ce poate să urmeze de aici? Sau nici-o înaintare, sau o înaintare pe o cale rea, ceea ce este mai rău decât dacă n-ar fi fost deloc. Este cu neputinţă să înaintăm în viaţa dumnezeiască, dacă nu ne lăsam în totul în voia Cuvântului Domnului. Patern fi mântuiţi prin marea îndurare dumnezeiască şi prin puterea ispăşitoare a sângelui unui Mântuitor, dar ne vom mulţumi oare să fim mântuiţi de Hristos, fără să căutăm să umblăm cu El, cât de cât, şi să trăim pentru El? Vom primi mântuirea prin lucrarea ce a săvârşit fără să suspinăm după o legătură tot mai strânsă cu El, şi după o supunere mai deplină sub mâna Lui, în toate lucrurile? Ce s-ar fi întâmplat lui Israel în pustie, dacă n-ar fi voit să ia seama la sunetul trâmbiţei? Putem vedea dintr-o privire. Dacă, spre pildă, s-ar fi adunat, vreodată, să se veselească împreună, sau pentru o pricină religioasă, fără chemarea hotărâtă de Dumnezeu, ce s-ar fi întâmplat? Sau dacă le-ar fi venit poftă să înainteze sau să plece la luptă înainte ca trâmbiţa să sune alarma, ce ar mai fi fost? Sau în sfârşit, dacă n-ar fi voit să asculte când erau chemaţi prin sunetul trâmbiţei, fie la o adunare sfântă, fie să meargă înainte, fie la luptă, ce s-ar fi întâmplat?

Răspunsul este limpede ca ziua. Să ne gândim bine, căci el ne dă o învăţătură. Să ne alipim inimile de ea. Trâmbiţa de argint hotăra şi poruncea orice mişcare în vechiul Israel. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să rânduiască totul în Biserică acum. Preoţii vechiului legământ sunau în trâmbiţa de argint. Această mărturie a lui Dumnezeu este cunoscută acum în casa preoţească. Un creştin n-are dreptul să meargă sau să facă ceva în afară de mărturia dumnezeiască. El trebuie să aştepte să-i vorbească Cuvântul Domnului şi până când îl cunoaşte, trebuie să stea liniştit. Când l-a primit, trebuie să meargă înainte. Dumnezeu poate şi îşi împărtăşeşte acum gândul poporului său luptător tot atât de lămurit ca şi odinioară lui Israel. Fără îndoială, că acum nu se mai foloseşte de sunetul trâmbiţei sau de mişcarea norului, ci de Cuvântul şi Duhul Său. Tatăl nostru nu ne călăuzeşte prin ceva ce izbeşte simţurile, ci prin ceva ce înrâureşte asupra inimii, asupra cugetului şi asupra minţii. Gândul Lui ne este împărtăşit nu prin ceva firesc, ci prin ceva duhovnicesc.

Să fim bine încredinţaţi, că Dumnezeul nostru poate da, şi chiar dă inimilor noastre o siguranţă deplină despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem; despre locurile unde trebuie să mergem şi unde nu trebuie să mergem. Pare ciudat ca suntem siliţi să stăruim asupra acestor lucruri – ciudat să-ţi închipui că un creştin s-ar putea îndoi şi chiar tăgădui acest adevăr. Şi totuşi aşa este. Adesea suntem în îndoială şi în încurcătură şi sunt şi creştini porniţi să tăgăduiască putinţa de a avea siguranţa pentru mărunţişurile vieţii de toate zilele. E ceva cu totul greşit. Un tată nu-şi poate spune oare gândul copilului Său până în cele mai mici amănunte, cu privire la purtarea lui? Cine va tăgădui aceasta? Şi Tatăl nostru ceresc, nu ne poate descoperi gândul Său pentru toate împrejurările? Fără îndoială ca poate; cititorul creştin să nu se lase dar lipsit de dreptul sfânt ca să cunoască gândul Tatălui sau pentru fiecare împrejurare a vieţii lui de toate zilele.

Ne-am putea închipui o clipă că Biserica lui Dumnezeu este mai puţin ocrotită în privinţa călăuzirii decât tabăra în pustie? Cu neputinţă. Cum se face atunci că adesea se găsesc creştini în încurcătură şi nu ştiu ce să facă? Pricina trebuie să fie că nu au o ureche deprinsă să audă sunetul trâmbiţei de argint, şi o voinţă supusă ca să răspundă chemării ei. Putem spune că nu trebuie să ne aşteptăm să auzim un glas din cer poruncindu-ne să facem cutare sau cutare lucru, sau să mergem aici sau acolo, nici să găsim totdeauna un hotărât în Scriptură, ca să ne călăuzească în cele mai mici amănunte ale vieţii noastre de toate zilele. Spre pilda: cum ar putea cineva să ştie dacă trebuie să se ducă într-un anumit oraş şi să rămână un anumit timp? Răspundem: daca urechea este deprinsă să asculte cu băgare de seama, veţi auzi negreşit sunetul trâmbiţei de argint. Înainte ca să sune, stai pe loc; după ce a sunat, pleacă în dată. lată ce face totul limpede, simplu şi sigur. Acesta este leacul pentru îndoială, nesiguranţă şi şovăire. Ne va pune la adăpost de a alerga încoace şi încolo în căutarea a tot felul de sfaturi. Pe lângă asta, vor învăţa că nu e treaba noastră să controlăm mişcările fraţilor noştri. Dacă avem urechea larg deschisă şi inima supusă, vom fi călăuziţi negreşit de Domnul, zi de zi. Dumnezeul nostru ne poate lumina în toate privinţele. Dacă nu face El acest lucru, nimeni altul nu e în stare să-l facă. Şi dacă-l face, nu mai avem nevoie de altcineva.

Să sfârşim acum cu frumoasa întocmire a trâmbiţei de argint, cu toate că, după cum am spus, ea se potriveşte nu numai poporului Israel în pustie, ci se leagă de întreaga lui istorie până la sfârşit. Astfel, avem sărbătoarea trâmbiţelor, trâmbiţa anului de veselie, sunetul trâmbiţelor pentru jertfe, lucruri asupra cărora nu ne vom opri, deoarece înainte de toate voim să aţintim privirea cititorului asupra gândului cuprins la începutul capitolului. Duhul Sfânt să sape în inimile voastre lecţia însemnată a „trâmbiţelor de argint!”

Iată-ne ajunşi cu cercetarea noastră, în clipa când tabăra trebuie să plece. Totul era pe deplin rânduit după „porunca Domnului”. Fiecare ins după familia lui, şi fiecare seminţie după steagul ei, se aflau în locul pe care Dumnezeu li-l hotărâse. Leviţii erau la locul lor, fiecare cu slujba ce i se încredinţase, îngrijiseră din belşug de curăţirea taberei de orice fel de întinăciune şi nu numai atât, dar au ridicat şi steagul sfinţeniei personale şi au adus jertfe de mulţumire din roadele îndurării harnice. Apoi avem sfeşnicul de aur şi cele şapte candele ale lui împrăştiindu-şi lumina lor curată şi scumpă; stâlpul de foc şi norul, şi în sfârşit îndoita mărturie a trâmbiţei de argint, nimic nu lipsea poporului călător. Un ochi veghetor, o mână puternică, o inimă plină de iubire, purtase de grijă pentru tot ce se putea, astfel ca toată adunarea şi fiecare mădular în parte să „aibă totul din belşug”.

Nici nu ne-am putea aştepta la mai puţin. Dacă Dumnezeu îşi ia sarcina să îngrijească de nevoile unui om sau unui popor, o face pe deplin. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să poată uita ceva. El ştie tot şi poate tot. Nimic n-ar putea scăpa ochiului Său veghetor; nimic nu-i este Lui cu neputinţă. Prin urmare, toţi cei ce pot spune cu adevărat: „Domnul este Păstorul meu”, pot adăuga fără şovăire cu toata siguranţa: „Nu voi duce lipsă de nimic”. Sufletul care se sprijineşte într-adevăr pe braţul Dumnezeului Cel viu, niciodată nu va duce lipsa de nimic din ce este cu adevărat bun pentru el. Biata noastră inimă nesăbuită îşi poate făuri mii de nevoi închipuite, dar Dumnezeu ştie tot de ceea ce avem într-adevăr nevoie, şi va îngriji pentru TOT.

Aşa dar, tabăra este gata de plecare; dar, lucru ciudat, iată o abatere de la porunca scrisă la începutul cărţii.

Chivotul mărturiei, în loc sa fie în mijlocul taberei, se găseşte chiar în frunte. Cu alte vorbe, Dumnezeu, în loc să rămână în mijlocul adunării ca sa i se slujească, binevoieşte, în harul Său minunat şi nesfârşit, să împlinească, pentru poporul Său, slujba de înainte-mergător.