Dar, să vedem ce aduce această desfăşurare duioasă de har. Dacă n-am cunoaşte pornirea inimilor noastre de a se sprijini pe făptură, mai degrabă decât pe Dumnezeul cel viu, am avea tot dreptul să ne mirăm, de cele de mai sus. Am fi gata să întrebăm: Ce nevoie avea Moise de călăuzirea lui Hobab? Dumnezeu nu era de ajuns? Nu cunoştea El pustia? Ar fi îngăduit El ca ei să se rătăcească? La ce mai slujea norul şi trâmbiţa de argint? N-aveau mai mult preţ decât ochii lui Hobab? De ce oare căuta Moise un ajutor omenesc? Vai, înţelegem prea bine pricina! Ştim cu toţii, spre mâhnirea şi paguba noastre, pornirea inimii să se sprijinească pe ceva văzut. Nu ne place să rămânem într-o stare de deplina atârnare de Dumnezeu pentru fiecare pas al călătoriei. Ni se pare prea greu să ne sprijinim pe un braţ nevăzut. Un Hobab pe care-l putem vedea ne insuflă mai multă încredere decât Dumnezeul cel viu pe care nu-L putem vedea. Suntem mulţumiţi şi liniştiţi când avem la îndemână sprijinul şi ajutorul vreunui sărman muritor ca noi; dar şovăim, ne tulburăm şi ne pierdem îndrăzneala, când suntem chemaţi să umblăm numai prin credinţa în Dumnezeu.
Aceste cuvinte s-ar părea că sunt cam îndrăzneţe; să vedem însă dacă sunt adevărate. Este vreun creştin care, citind aceste rânduri, să nu recunoască cinstit că aşa e? Cu toţii suntem porniţi să ne sprijinim pe braţul omului, chiar în faţa atâtor pilde care ne dovedesc nebunia unei astfel de porniri. În multe împrejurări am simţit deşertăciunea oricărei încrederi în făptură, şi totuşi vrem să ne încredem în ea. De altă pate, am încercat neîncetat sprijinul adevărat ce se află în Cuvântul şi în braţul Dumnezeului Cel viu. Am văzut că niciodată nu ne-a părăsit, niciodată nu ne-a amăgit, dar întotdeauna ne-a dat mai mult de cât am cerut sau gândit şi cu toate acestea mereu suntem gata să ne rezemăm de o trestie frântă, şi să alergăm la puţuri crăpate.