Iată ce e omul, dar binecuvântat să fie Dumnezeu, harul Lui se varsă peste noi, cum se varsă peste Israel în împrejurarea la care ne-am oprit acum; dacă Moise priveşte la Hobab ca să fie călăuzit, Dumnezeu îşi va învăţa slujitorul să ştie că El singur este cu totul de ajuns ca să-i călăuzească.
Aşa este Dumnezeul nostru, mereu „răbdător, plin de îndurare, puternic, sfânt” – stând neîncetat, în măreţia harului Său, deasupra necredinţei şi căderilor noastre, arătându-Se în dragostea Lui, mai presus de toate piedicile pe care ar voi să le ridice necredinţa noastră. El a dovedit foarte lămurit lui Moise şi lui Israel, că El era o călăuză mai bună decât zece mii de Hobabi. Nu ni se spune în acest loc, dacă Hobab a mers cu el sau nu. La cea dintâi poftire, el n-a vrut să meargă şi poate ca şi la a două a făcut tot aşa. Dar ni se spune că Domnul a mers cu el. „Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, când porneau din tabără” (Numeri 10:34) Scump adăpost în pustie! El mergea înaintea poporului Său, să-i caute un loc de odihnă şi după ce a găsit un ioc potrivit cu nevoile lor, El poposeşte cu ei, întinzându-şi peste ei aripa-i ocrotitoare, ca să-i ferească de orice vrăjmaş. „El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit, şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi ia, şi-i poartă pe penele lui: Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, şi nu era nici un dumnezeu străin cu El” (Deuteronom 32:10-12). „A întins un nor, ca să-i acopere şi focul, ca să lumineze noaptea” (Psalmul 105:39).
Astfel s-a îngrijit pentru tot, după înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Nimic nu lipsea şi nici nu putea să lipsească, pentru că Dumnezeu însuşi era acolo.