Acum să venim la cuprinsul versetelor noastre. În cap. 1 se vorbeşte despre „spiţa neamului”, iar în cap. 2 despre recunoaşterea „steagului”. Moise şi Aaron au luat pe bărbaţii aceştia cari fuseseră chemaţi pe nume şi au strâns toată adunarea în cea dintâi zi a lunii a doua. I-au trecut în cărţile cari cuprindeau spiţa neamului, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând pe cap numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Moise a făcut numărătoarea în pustia Sinai, cum îi poruncise Domnul (1:17-19).
Ne dau aceste versete vreo învăţătura? Da. Mai întâi ele pun cititorului următoarea întrebare însemnată: „Poţi tu să spui care e spiţa neamului tău? Sute şi mii de creştini de nume nu pot face acest lucru. Ei nu pot spune hotărât şi lămurit: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:2). „Voi sunteţi toţi copiii lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”. „Şi daca sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam şi moştenitori după făgăduinţă” (Gal. 3:26, 29). „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu. Duhul însuşi adevereşte împreuna cu duhul nostru că suntem copiii lai Dumnezeu (Rom. 8:14,16).
Iată „spiţa neamului” creştinului şi el poate s-o spună. El este născut de sus-născut din nou-născut din apa şi din duh, adică prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt (vezi Ioan 3:5; Iacov 1:18; 1 Petru 1:23; Ef. 5:26). Credinciosul îşi duce spiţa neamului de-a dreptul până la Hristosul înviat în slavă. Cât priveşte spiţa neamului nostru firească, dacă o ducem până la izvorul ei, şi o spunem cinstit trebuie să vedem că ne tragem dintr-un neam pierdut. Familia noastră e căzută. Averea ni s-a dus; sângele ne e stricat; suntem prăpădiţi fără scăpare; niciodată nu mai putem câştiga starea de la început; sunt pierdute fără leac. Cineva poate să-şi urmărească spiţa neamului printr-un lung şir de prinţi, regi, dar tot nu poate să se oprească decât la un capăt căzut. Trebuie să ajungem la izvorul unui lucru ca să ştim cu adevărat ce este. Aşa priveşte şi judecă Dumnezeu lucrurile şi noi trebuie să privim şi judecăm ca El dacă vrem să nu greşim, judecata lui despre oameni şi lucruri trebuie să fie hotărâtoare, judecata omului este trecătoare şi ţine doar o zi. De aceea înţelegem pe apostol când zice: „Prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată” (1 Cor. 4:3). Adevărat prea puţin. Ce bine ar fi dacă ne-ar păsa prea puţin! Am avea atunci o linişte şi o vrednicie care ne-ar ridica mai presus de lumea prin care trecem. Ce este rangul în viaţa asta? Ce însemnătate putem da unei spiţe de neam care, privită în chip cinstit şi spusă pe faţă, se trage dintr-un neam căzut şi stricat? Cineva se poate făli cu naşterea lui numai dacă ar putea spâne că nu e „născut în păcat şi zămislit în fără de lege”. Asta e obârşia omului, asta e naşterea lui. Cine se poate făli cu o asemenea naştere? Numai cineva a cărui minte a orbit-o Dumnezeul veacului acestuia.
Ce deosebire însă pentru creştin? Spiţa neamului lui este cerească. Copacul spiţei neamului şui îşi înfige rădăcinile în pământul zidirii celei noi. Moartea nu-l poate atinge căci el îşi are temelia în înviere. Putem vedea din acest capitol cât de însemnat era ca fiecare mădular din adunarea lui Israel să-şi poată spune spiţa neamului. O nesiguranţă în privinţa asta ar fi fost o nenorocire. Greu ne putem închipui un Israelit chemat să-şi spună spiţa neamului, fiind nelămurit în această privinţă ca mulţi aşa zişi creştini azi. Nu ni l-am putea închipui zicând: „Nu sunt prea sigur. Câteodată mă mângâi cu nădejdea că fac parte din neamul lui Israel; dar câteodată mă tem că nu fac parte din adunarea Domnului”. Cu atât mai puţin ne putem închipui pe vreun Israelit spunând că nu poate fi sigur dacă e adevărat Israelit sau nu până la „ziua judecăţii”.
Nu. Fiecare Israelit trebuia să-şi spună spiţa neamului înainte de a intra în şirurile oamenilor de război. Fiecare putea spune ca Saul din Tars: „Tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, etc.”. Totul era sigur înainte de a intra în mersul prin pustie.
Acum am putea întreba cu drept cuvânt: „Dacă un Iudeu putea fi sigur cu privire la spiţa neamului său, de ce n-ar fi sigur şi un creştin azi”? Cititorule, cântăreşte întrebarea asta, şi dacă faci parte din ceata aceia mare de oameni cari nu pot ajunge la fericita siguranţă cu privire la naşterea din nou, opreşte-te, te rog, şi hai să stăm puţin de vorbă, în această privinţă. Poate că tu întrebi: „Cum pot fi sigur că sunt cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, un mădular al trupului lui Hristos, născut prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu? Aş da o lume întreagă dacă aş putea”.
Atunci vreau să-ţi ajut în privinţa asta. Mai întâi, să-ţi spun o însuşire pe care o are orice copil al lui Dumnezeu. Dacă n-o avem, e hotărât că nu putem spune ca facem parte din neamul ceresc; dar dacă o avem, putem spune care e spiţa neamului nostru. Care e? Domnul Isus Hristos ne dă răspunsul. El ne spune că „înţelepciunea este găsită dreaptă de toţi copiii ei” (Luca 7:35; Matei 11:19). Toţi copiii înţelepciunii din zilele lui Abel până azi, toţi au dat dreptate lui Dumnezeu.
Cititorule, gândeşte-te la aceasta. Poate că ţi-e greu să înţelegi ce înseamnă a da dreptate lui Dumnezeu, dar un loc sau două din Scriptură îţi va arăta desluşit. În Luca 7 citim că „Tot poporul care asculta pe Isus şi toţi vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu primind botezul lui Ioan. Dar Fariseii şi Cărturarii au nimicit sfatul lui Dumnezeu cu privire la ei ne primind botezul lui” (versetele 29-30). Aici avem faţă în faţă cele două spiţe de neam. Vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu şi s-au osândit pe ei. Fariseii şi-au dai dreptate lor înşişi şi au judecat pe Dumnezeu. Cei dintâi s-au supus botezului lui Ioan, botezul pocăinţei. Cei de pe urmă au lepădat botezul acesta, n-au vrut să se pocăiască, n-au vrut să se smerească şi să se judece pe ei înşişi.
Aici avem cele două mari cete în cari este împărţită familia omenească din zilele lui Abel şi Cain până azi. Şi tot aici avem cel mai bun mijloc ca să punem la încercare spiţa noastră de neam. Ne-am osândit noi pe noi înşine? Ne-am pocăit înaintea lui Dumnezeu? Asta înseamnă a da dreptate lui Dumnezeu. Amândouă aceste lucruri merg împreună ba încă sunt una. Omul care se osândeşte pe sine, dă dreptate lui Dumnezeu; şi omul care dă dreptate lui Dumnezeu, se osândeşte pe sine. De altă parte omul care îşi dă dreptate sieşi, judecă pe Dumnezeu şi omul care judecă pe Dumnezeu, îşi dă dreptate sieşi.
Şi e interesant că îndată ce ne osândim şi ne pocăim, Dumnezeu ne iartă. Dumnezeu iartă totdeauna pe cei ce se osândesc. În clipa când David a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului, răspunsul a fost: „Domnul ţi-a îndepărtat păcatul”. Mărturisirea păcatelor din partea omului este urmată îndată de iertare din partea lui Dumnezeu.
De aici urmează ca nimic nu e aşa de nebunesc decât ca cineva să şi dea dreptate sieşi când Dumnezeu trebuie găsit drept în ceia ce spune şi să iasă biruitor când este judecat (Psalm 51:4; Rom 3:4). Dumnezeu va trebui să aibă biruinţa la sfârşit şi atunci orice dezvinovăţire va fi văzuta în adevărata ei lumină. Cel mai înţelept lucru deci este să ne osândim de acum. Asta e ceia ce fac toţi copiii înţelepciunii. Cei din familia lui Dumnezeu se judecă singuri, pe când cei ce nu sunt din familia aceasta se dezvinovăţesc şi se apără.
Iată lucruri vrednice de luat în scamă. Firea omenească va învinui pe oricine şi orice afară de ea însăşi. Dar acolo unde lucrează Harul, omul e totdeauna gata să se judece pe sine şi să ia locul cel mai de jos. Aceasta este taina adevărată a binecuvântării şi păcii. Toţi copiii lui Dumnezeu au făcut acest lucru şi au avut acelaşi rod. Nu-i unul care să nu fi făcut aşa ceva. De aceea dacă cititorul a făcut cu adevărat acest lucru, adică s-a văzut că e pierdut s-a pocăit, atunci este în adevăr un copil al înţelepciunii şi poate să-şi spună spiţa neamului.
Este cu neputinţă ca cineva să-şi ia locul în jurul steagului dacă nu poate să-şi spună spiţa neamului. Şi nu poate să şi ia locul în pustie dacă nu e sigur în această privinţă. Cum ar fi putut un Israelit din vechime să-şi ia tocul în adunare, să intre în rândul luptătorilor, să înainteze în pustie daca n-ar fi putut să-şi spună spiţa neamului? Cu neputinţă. Tot aşa e şi cu creştinul-azi. El nu poate înainta în viaţa creştină din pustia acestei lumi, dacă e nesigur în privinţa spiţei neamului său. Noi trebuie să putem spune: „Ştim că am trecut din moarte la viaţa, ştim că suntem din Dumnezeu, credem şi suntem siguri”, înainte de a putea fi vorba de vreo înaintare în viaţa creştină.
Cititorule, spune, poţi tu să-ţi arăţi spiţa neamului? Eşti lămurit în această privinţă în adâncul sufletului tău? Caută şi vezi. Nu te juca. Fii sigur. Nu clădi pe nisip. Nu spune: „Eu fac parte din cutare biserică sau sectă; iau parte la cina Domnului; ţin cutare sau cutare învăţătură; am fost totdeauna evlavios şi crescut într-o casa creştină; n-am făcut rău nimănui; citesc Biblia şi mă rog; ne rugăm cu toţii acasă dimineaţa seara şi la masă; dau mult pentru săraci şi pentru binefaceri şi pentru lucrul Domnului”. Toate astea se poate să fie foarte adevărate şi totuşi să n-ai nici o fărâmă de viaţă dumnezeiască sau de lumină cereasca. Trebuie să al mărturia Duhului Sfânt că eşti un copil al lui Dumnezeu şi mărturia aceasta totdeauna însoţeşte credinţa în Domnul Isus Hristos ca Cel ce a murit pentru tine. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi (Ioan 5:10). Nu e vorba deloc să te uiţi la inima ta ca să ai această dovadă. Nici la simţirile sau încercările tale. Deloc. Ci e vorba de o încredere de copil în Hristos. Este vorba să ai viaţă veşnică în Fiul lui Dumnezeu. Să iei pe Dumnezeu pe cuvânt. Adevărat, adevărat vă spun, cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimes pe Mine are viaţa veşnică şi nu vine la judecată ci a trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5:24).
Iată adevăratul fel de a-ţi arăta spiţa neamului; şi fii încredinţat că trebuie s-o poţi spune înainte de a putea „merge la război. Nu vreau să spun că nu poţi fi mântuit fără asta. Deloc. Noi credem că sunt sute de adevăraţi creştini cari nu pot să-şi spună spiţa neamului. Dar întrebăm: Sunt aceştia în stare să meargă la război? Sunt şi buni luptători? Nu. Ei nu pot şti nici măcar ce înseamnă adevărata luptă; dimpotrivă acest sol de creştini au temerile, îndoielile, întunericul şi greutăţile lor drept adevărată luptă a creştinului. Asta e o mare greşeală, dar vai! foarte obicinuită. După Noul Testament, adevărata luptă a creştinului este dusă într-un tărâm unde îndoielile şi temerile nu sunt cunoscute. Când suntem lămuriţi asupra mântuirii depline a lui Dumnezeu în Hristos»! înviat, intrăm în lupta potrivită nouă ca creştini. Ne putem noi închipui o clipa că luptele noastre în duhul legii, necredinţa noastră vinovată, împotrivirea noastră de a ne supune neprihănirii lui Dumnezeu, cârtirile noastre pot fi privite ca luptă creştină? Deloc. Toate acestea trebuiesc privita ca luptă cu Dumnezeu, pe când lupta creştinului este dusă cu Satana. Noi nu luptăm împotriva cărnii şi sângelui ci împotriva domniilor, puterilor şi cârmuitorilor întunericului acestei lumi, împotriva duhurilor rele din locuinţele cereşti (Efeseni 6:12).
Aceasta e lupta creştinului. Dar poate cuteza cineva să intre în lupta aceasta dacă se îndoieşte că e creştin sau nu? Nu cred. Ne-am putea închipui noi un israelit în luptă cu Amalec în pustie sau cu Canaan în ţara făgăduinţei şi totuşi să nu fie în stare sa-şi spună spiţa neamului sau să-şi recunoască „steagul”? Cu neputinţă. Nu, nu; orice mădular al adunării în stare să poarte armele era lămurit asupra acestor doua puncte. Altfel nu putea merge la luptă.
În Noul Testament avem trei feluri deosebite de luptă: Romani 7:7-24; Galateni 5:17; Efeseni 6:10-17.
În Romani 7:7-24 avem lupta unui suflet trezit dar ne izbăvit, un suflet născut din nou sub lege. Dovada e cuvinte ca acestea: „Nu fac ce vreau – am voinţa” – îmi place legea lui Dumnezeu după omul dinlăuntru. Numai un suflet născut din nou ar putea vorbi aşa. Lepădarea răului, voinţa de a face binele, desfătarea lăuntrică de legea lui Dumnezeu, toate sunt semnele vieţii celei noi, roadele naşterii din nou. Nici un om neîntors la Dumnezeu n-ar putea vorbi cu adevărat aşa.
Dar de altă parte, dovada ca aici avem înainte un suflet neizbăvit pe deplin, necunoscând bucuria izbăvirii, necunoscând biruinţa nici puterea duhovnicească sunt cuvinte ca acestea: „Sunt supus firii mele pământeşti, vândut păcatului”, nu fac ce vreau, ci ce urăsc”. – O, ticălosul de mine, cine mă va izbăvi? Noi ştim că un creştin nu este supus firii pământeşti, ci duhovnicesc; el nu este vândut rob păcatului, ci izbăvit de supt puterea lui. El nu este un „om ticălos” suspinând după izbăvire, ci un ora fericit, care se ştie izbăvit. El nu e un rob neputincios, care nu poate face binele, şi silii totdeauna să facă răul; el este un om slobod, înzestrat cu putere în Duhul Sfânt şi în stare să spună: Eu pot totul în Hristos care mă întăreşte (Filip. 4).
Unii creştini spun că acest capitol nu are în vedere un suflet trezit; alţii spun că asta e starea potrivită şi obicinuită pentru creştin. Dar nu e aşa. Aici e vorba de un suflet în adevăr născut din nou dar care nu e izbăvit prin cunoştinţa unirii lui cu un Hristos înviat şi prin puterea Duhului Sfânt. Sute de creştini sunt azi în Romani 7; dar locul lor adevărat este în Romani 8. Ei sunt încă sub lege. Nu se cunosc ca fiind pecetluiţi de Duhul Sfânt. Nu au biruinţa deplină într-un Hristos înviat şi proslăvit. Au îndoială şi temeri şi totdeauna sunt gata să strige: O, ticălosul de mine, cine mă va izbăvi? Dar nu i oare un creştin izbăvit? Nu e el mântuit? Nu e el primit în Cel prea iubit? Nu este el pecetluit de Duhul Sfânt făgăduit? Nu este el unit cu Hristos? N-ar trebui el să ştie, să se bucure şi să mărturisească toate astea? Fără îndoiala. Atunci el nu mai e în Romani şapte cu privire la locul lui. E datoria lui să cânte cântarea de biruinţa de partea cerului a mormântului gol al lui Isus şi să umble în sfânta slobozenie cu care face Hristos slobozi pe ai Săi. Romani şapte nu e deloc slobozenie, ci robie, afară de sfârşitul capitolului unde sufletul poate spune: „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu”. Negreşit, te vor trece multe nădufuri în Romani şapte: şi mai bine am vrea să fim în chip cinstit în Romani şapte decât în chip mincinos în Romani opt. Dar asta nu schimbă nimic din adevărul celor ce am spus.
Să ne uităm acum o clipă la lupta din Galateni 5:17.”Firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti. Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi”. Partea de la urma se poate tălmăci şi aşa: „Aşa că să nu puteţi face;tot ce voiţi. Locul acesta din Scriptură este adus totdeauna ca dovadă că suntem totdeauna înfrânţi, pe când el ne arată tocmai taina biruinţei noastre necurmate. În versetul 16 citim: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi (sau: şi nu veţi împlini) poftele firii pământeşti”. Asta e lămurit. Duhul Sfânt ne dă puterea. Suntem încredinţaţi că Dumnezeu e mai tare decât firea pământească şi deci în lupta cu El biruinţa este asigurată. Şi să nu uităm că Galateni 5:17 nu vorbeşte de lupta dintre cele două firi, cea veche şi cea nouă, ci între Duhul Sfânt şi firea pământească. De aceia adaugă: „Aşa ca să nu puteţi face ce voiţi”. Dacă Duhul Sfânt n-ar locui în noi, am fi siguri că vom împlini poftele firii pământeşti. Dar întrucât El este în noi ca să ducă lupta, nu mai suntem siliţi să facem răul, ci avem putere ca să facem binele.
Ei bine, tocmai asta este deosebirea dintre Romani 7:14, 15 şi Galateni 5:17. În cea dintâi avem firea cea noua dar n-avem puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi. În a doua avem nu numai firea nouă ci şi puterea Duhului. Trebuie să nu uitam niciodată că firea nouă din credincios îşi scoate totdeauna puterea de la Duhul Sfânt iar călăuza ei e Cuvântul lui Dumnezeu. Dar unde este Duhul lui Dumnezeu, trebuie să fie şi putere. El poate fi întristat şi împiedecat să lucreze; dar Galateni 5:16 ne învaţă lămurit că „dacă umblam în Duhul” vom avea o biruinţă necurmată şi sigura asupra firii vechi. Aşa ca ar fi o mare greşeală să aducă cineva Galateni 5:17 ca să-şi dezvinovăţească mersul stăpânit de firea veche.
Acum o vorbă despre Efeseni 6:10-17. Aici avem lupta între creştin şi duhurile rele din locurile cereşti. Biserica ţine de cer şi ar trebui să aibă totdeauna un mers ceresc. Ar trebui să căutăm totdeauna să păstrăm locul acesta: să ne punem piciorul pe moştenirea noastră cerească şi să-l ţinem acolo. Duhurile rele tocmai lucrul acesta caută să-l împiedice în toate chipurile şi de aici lupta. De aici şi toată armătura lui Dumnezeu singura prin care putem ţinea piept vrăjmaşului nostru duhovnicesc.
Nu vom stărui aici asupra acestei armături, ci doar am vrut să atrag luarea aminte a cititorului asupra adevăratei lupte pe care s-o poarte creştinul. Dacă ne ducem la război fără să ştim ce e războiul, neştiind nici dacă spiţa neamului nostru este cum trebuie, nu vom izbuti cu nimic împotriva vrăjmaşului. Dar, cum am spus, pe lângă „spiţa neamului” pe care trebuia să şi-o cunoască, mai era şi recunoaşterea steagului pentru omul bun de luptă. Aceste două lucruri erau foarte trebuincioase pentru mersul şi lupta din pustie. Ba chiar erau nedespărţite. Dacă un om nu-şi ştia „spiţa neamului”, nu-şi cunoştea nici „steagul”, aşa că totul ar fi fost o mare învălmăşeală. În loc să ţină şirul şi să înainteze mereu, ar fi trecut unul în locul altuia şi ar fi călcat unul peste altul. Fiecare trebuia să-şi cunoască locul şi să-l păstreze, să-Şi cunoască steagul şi să stea lângă el. În felul acesta se mişcau împreună, înaintau, lucrau şi luptau. Beniamitul îşi avea locul lui, Efraimitul pe al lui, şi nici unul nu trebuia să se amestece cu celalalt. Aşa era cu toate seminţiile în toată tabăra. Fiecare îşi avea spiţa neamului şi locul ei; şi nici unul nici celălalt nu era după părerile lor: totul era de la Dumnezeu. El dădea spiţa neamului şi El arăta steagul. Nici n-aveau nevoie să se măsoare unii cu alţii nici să fie geloşi unit pe alţii. Fiecare îşi avea locul şi lucrul lui şi era loc şi de lucru pentru toţi. Erau felurite locuri şi lucrări dar totuşi o deplină unitate. „Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinţilor lui” „Şi copiii lui, Israel au făcut întocmai după toate poruncile pe cari le dăduse lui Moise Domnul. Aşa tăbărau ei, după steagurile lor; şi astfel porneau la drum, fiecare după familia lui, după casa părinţilor lui” (Cap. 2:2, 34).