În cartea Geneza după istorisirea facerii lumii, potopului şi turnului Babel avem alegerea seminţiei lui Avraam. În Exod avem răscumpărarea. În Levitic avem închinarea adusa lui Dumnezeu de preoţi şi legătura frăţească. În Numeri avem umblarea şi viaţa prin pustie.
„Domnul a vorbit lui Moise în pustia Sinai, în cortul întâlnirii, în cea dintâi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului. El a zis: „Faceţi numărătoarea întregi adunări a copiilor lui Israel, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând pe cap numele tuturor bărbaţilor, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei din Israel în stare să poarte armele; să le faceţi numărătoarea după cetele lor, tu şi Aaron” (cap. 1:1-3).
Aici ne aflăm deodată „în pustie” unde se fine seama numai de cei ce sunt „în stare să poarte armele. În Geneza, sămânţa lui Israel era în coapsele strămoşului lor Avraam. În Exod erau la cuptoarele de cărămidă din Egipt. În Levitic erau strânşi în jurul cortului întâlnirii. În Numeri îi vedem în pustie. Apoi ca întărire a celor de mai sus, în Geneza vedem chemarea Domnului făcând o alegere; în Exod vedem sângele Mielului în răscumpărare; în Levitic închinarea şi slujba sfântului locaş. Dar abia am deschis Cartea Numeri şi citim despre oameni de război, oştiri, steaguri, tabere şi trâmbiţe de război.
Toate acestea arata însemnătatea acestei cărţi pentru creştini. Fiecare carte a Bibliei îşi are locul şi scopul ei anumit însemnat de Duhul Sfânt. Nu e vorba de făcut vreo alegere între ele. Toate sunt dumnezeieşti şi deci desăvârşite. Cititorul creştin crede în tot acest lucru. El crede în insuflarea deplină a Scripturii, a întregi Scripturi şi deci şi a Pentateuhului, sau cele cinci cărţi ale lui Moise; toate loviturile necredincioşilor vechi şi noi nu-l ating pe el. Ei îşi pot arăta vrăjmăşia împotriva cârtii Sfinte şi a Dătătorului ei; dar creştinul adevărat crede că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”.
Totuşi e interesant să vedem cum fiecare carte a Scripturii îşi are cuprinsul, scopul şi planul ei anumit. Şi cu cât le cercetăm mai adânc, cu atât vom fi mai izbiţi de nespusa frumuseţe, nemărginita înţelepciune a cărţii ca întreg şi a fiecărei părţi din ea. Scriitorul sfânt nu se abate niciodată de la ţinta pe care o urmăreşte în carte. Nu veţi găsi nicăieri în toată Biblia ceva în vreo carte din ea care să nu se potrivească în totul cu ţinta cărţii. Cititorul creştin n-are nevoie să-i mai dăm dovezi în această privinţă. El crede ca Biblia ca întreg şi în toate părţile ei vine de la Dumnezeu; şi inima lui se odihneşte în încheierea că în toată cartea şi în fiecare parte a ei nu este o iotă sau un rând care să nu fie vrednic în toate privinţele de Dătătorul ei.
Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi lucrarea Lui, vorbeşte pentru sine; el însuşi îşi poartă dovezile cu el; vorbeşte inimii; se pogoară în adâncul rădăcinilor morale ale fiinţei noastre: pătrunde cele mai adânci cămăruţe ale sufletului; ne arata ce suntem – ne vorbeşte ca nici o alta carte; şi după cum femeia din Sihar spunea că Isus trebuie să fie Hristosul căci i-a spus tot ce făcuse ea, tot aşa şi noi putem spune cu privire la Biblie că ea ne spune tot ce am făcut: nu este ea cuvântul lui Dumnezeu? E de cea mai mare însemnătate mai ales astăzi să fim bine încredinţaţi de adevărul că Sfânta Scriptură este insuflată în întregime de Dumnezeu şi îndeajuns pentru toate planurile, pentru toate popoarele şi în toate vremurile. Sunt două înrâuriri azi în lume: necredinţa şi credinţa deşartă sau superstiţia. Cea dintâi spune că Dumnezeu nu ne-a vorbit în Cuvântul Său. Cea de a doua spune că a vorbit, dar că noi nu putem pricepe ce spune El decât dacă ne tâlcuiesc alţii, adică Biserica.
Mulţi leapădă necredinţa dar primesc – credinţa deşartă şi nu văd că şi ea ne lipseşte de Scriptură. Căci care e deosebirea între a spune că Dumnezeu nu ne-a vorbit şi a spune că nu putem pricepe ce spune? Nu suntem noi lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu în amândouă împrejurările? Fără îndoială. Dacă Dumnezeu nu mă face să pricep ce spune, dacă nu-mi poate da chezăşia că El însuşi vorbeşte, e tot una cu a nu fi vorbit de loc. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu e de ajuns fără tâlcuirea omenească, nu poate fi Cuvântul lui Dumnezeu. Ori Dumnezeu n-a vorbit deloc, ori dacă a vorbit, Cuvântul lui e desăvârşit. Dumnezeu a vorbit, ne-a dat o descoperire şi Cuvântul Lui poate vorbi şi inimii şi mintii. El ne poate da încredinţarea că El vorbeşte şi n-am nevoie de altcineva ca să-mi spună ce a spus El.