Biata inimă omenească se arată bine aici. Gusturile şi dorinţele ei sunt date la iveală. Poporul suspină de dor după ţara Egiptului şi aruncă înapoi priviri pline de păreri de rău, gândindu-se la roadele şi oalele de carne de acolo. Ei nu spun nimic despre loviturile pe care le îndurau acolo, din partea celor ce-i ţineau în robie, nici de truda de la munca cuptoarelor de cărămidă. Nu-şi aduc aminte decât de lucrurile cu care Egiptul împlinea poftele firii lor pământeşti.

De câte ori nu facem şi noi tot aşa? Când inima pierde frăgezimea, pe care o scoate din viaţa dumnezeiască şi când lucrurile cereşti încep să-şi piardă farmecul, când dragostea cea dintâi scade, când Hristos încetează de a fi pentru suflet partea de mulţumire şi de preţ când citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciunea pierd din farmecul lor şi ajung un fel de sarcină plictisitoare şi făcută mai mult din obişnuinţă, atunci privirea noastră se îndreaptă spre lume, inima urmează privirea şi în cele din urmă picioarele urmează inima.

Şi, în astfel de clipe, uităm ce a fost lumea pentru noi, când eram în ea şi când făceam parte din ea. Uităm ce robie şi ce de suferinţe, câta ticăloşie şi josnicie am suferit cât am stat în slujba păcatului şi Satanei; apoi nu ne gândim decât la îndestulare şi la un loc bun în lume. Şi le ajungem pe toate, ocolind încercările şi luptele ce se întâlnesc în pustie, pe calea poporului lui Dumnezeu.

Lucrul acesta e destul de trist şi ar trebui să ne facă să ne judecăm şi să ne cercetăm cu toată luarea aminte. într-adevăr, e înfricoşătoare starea acelora, cari, după ce au urmat câtva pe Domnul, au căzut pe drum din pricina oboselii. Cât de neplăcut vor fi răsunat la urechile lui Dumnezeu cuvintele acestea: „Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta” (Numeri 11:6). Ah! Israele! Ce-ti lipsea? Nu-ţi era de ajuns hrana cerească? Nu puteai să trăieşti cu ce îţi dăruia mâna Dumnezeului tău?

Şi acum să ne cercetăm puţin pe noi înşine. Ne mulţumeşte pe deplin totdeauna pe noi mana noastră cerească? Ce înseamnă întrebarea întâlnită foarte des pe care o pun unii creştini cu privire la binele sau răul care se află într-o îndeletnicire sau alta, în cutare sau cutare plăcere a lumii? Nu ni s-a întâmplat să auzim niciodată, chiar din gura unor persoane, care mărturisesc că sunt credincioase, cuvinte ca acestea: „Cum trebuie să întrebuinţăm ziua de azi? De bună seamă, nu putem să ne gândim toată ziulica la Hristos şi la lucrurile cerului; trebuie să avem şi noi putină odihnă. Acest fel de a vorbi nu ne aduce aminte oare întru câtva de felul de vorbire al lui Israel din Numeri 11?

Cum îţi e vorbirea, aşa fie şi puterea. Când umblăm după alte lucruri, nu arătăm noi prin asta ca numai Hristos, nu este de ajuns pentru inimile noastre? De câte ori nu lăsăm noi de-o parte Biblia ca să citim mult şi cu poftă o literatură uşoara şi nefolositoare! Jurnalele în fiecare zi sunt citite şi pe-o parte şi pe alta, pe când Biblia sta adesea acoperită de praf.

Faptele acestea vorbesc îndeajuns. Nu-i aşa că ele dovedesc că dispreţuim mana Cerească şi lasă să se vadă că râvnim să mâncăm ceapa şi prazul Egiptului?

O, de-am cugeta adânc la aceste lucruri! Să umblam călăuziţi de Duhul, pentru ca Hristos sa fie totdeauna partea îndestulătoare pentru inimile noastre! Dacă Israel, în pustie, ar fi mers cu Dumnezeu, niciodată n-ar fi putut spune: „Ni s-a uscat sufletul nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta”. Această mană ar fi fost de ajuns pentru ei. Tot astfel şi noi. Dacă umblam totdeauna cu Dumnezeu, prin pustiul acestei lumi, sufletele noastre se vor mulţumi cu partea pe care El le-o dă, şi această parte este un Hristos ceresc. S-ar putea ca El să nu fie totdeauna îndeajuns pentru voi? Nu este El toată plăcerea pentru Dumnezeu? Nu umple El cerurile cu slava Sa? Nu este El Acela, pe care fără încetare ÎL cântă îngerii, pe care-L laudă şi căruia îi slujesc? Nu este El ţinta de căpetenie a sfaturilor şi a planurilor veşnice? Nu trece oare istoria căilor Sale marginile veşniciei? Ce răspuns vom da noi la toate aceste întrebări? Ce altul decât un „DA” din toată inima si fără pic de sfială.

Ei bine, atunci, acest Prea iubit, în taina adâncă a persoanei Sale, în măreţia duhovnicească a căilor Sale şi în strălucirea şi frumuseţea fiinţei Sale, nu va fi El în orice clipă îndeajuns pentru inimile noastre? Avem nevoie de altceva? Ne trebuie jurnale sau alte scrieri uşoare ca să umple golul din sufletele noastre? Trebuie să-L lăsăm deoparte pe Hristos ca să mergem la o „expoziţie” sau la un concert?

O, ce trist, că am fost nevoiţi să scriem aceste lucruri! Da, destul de trist şi totuşi atât de trebuincios. Şi acum întrebăm stăruitor pe cititor: Nu cumva Hristos nu este de ajuns pentru sufletul tău? Nu cumva ai dorinţe pe ceri El nu ţi le poate împlini? Dacă-i aşa, să ştii că sufletul tău se află într-o stare îngrijorătoare. E neapărată nevoie să te gândeşti bine la lucrul acesta şi să te cercetezi cu luare aminte. Aruncă-te cu faţa la pământ înaintea Lui Dumnezeu, judecându-te cinstit tu însuţi. Deschideţi inima înaintea Lui. Spune-i totul. Mărturiseşte-i Lui până unde te-ai coborât şi cât eşti de rătăcit, căci doar aşa stau lucrurile, întrucât Hristosul lui Dumnezeu nu-ţi este de ajuns. Spune lui Dumnezeu tot ce-ţi stă pe inimă şi nu căuta să ai odihnă, până ce cu întreaga ta fiinţă şi plin de bucurie nu vei ajunge la starea aceea în care Hristos, şi numai El, să-ţi fie îndeajuns partea ta de mulţămire în orice împrejurare a vieţii tale.

Şi acum să ne întoarcem la capitolul nostru. Mai întâi vom atrage luarea aminte a cititorului asupra unor versete, care cuprind o înştiinţare de foarte mare însemnătate pentru noi: „Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă, şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm?”

Nu este nimic mai primejdios pentru lucrul lui Hristos sau pentru sufletele poporului său, decât întovărăşirea cu oameni, care au păreri amestecate. E cu mult mai puţin primejdios să ai a face cu vrăjmaşi cunoscuţi şi care luptă pe faţă. Satana ştie lucrul acesta destul de bine, când se trudeşte să hotărască pe copiii lui Dumnezeu să se unească cu aceia, care nu au gânduri temeinice, sau – într-altfel – să vâre lucrători cu mult duh lumesc în mijlocul acelora, care caută să urmeze un drum despărţit de lume. În Noul Testament găsim locuri care înfăţişează acest fel deosebit de a se arăta, al răului.

Astfel avem neghina şi aluatul în Matei 13. Apoi în Filipeni găsim persoane care se alipesc de adunare si care erau ca „adunătura de oameni” din Numeri. În sfârşit avem spusele apostolului cu privire la oamenii vârâţi de vrăjmaş printre creştini cu scop de a strica mărturia şi a nimici sufletele copiilor lui Dumnezeu. Astfel apostolul Pavel vorbeşte de „Credincioşi furişaţi şi strecuraţi printre noi” (Galateni 2:4). Iuda de-asemenea vorbeşte de „unii oameni care s-au strecurat printre cei credincioşi”.

Din toate acestea, învăţăm că poporul lui Dumnezeu trebuie să vegheze şi nu numai să vegheze, ci sa şi vieţuiască într-o strânsă legătură cu Mântuitorul, care, singur poate să apere pe ai Săi ca să nu intre în mijlocul lor lucruri străine şi să-i păzească neîntinaţi de orice atingere cu oamenii cu gânduri amestecate sau cu un ţel de a fi îndoielnic.

„Adunătura de oameni” va fi neapărat „cuprinsă de poftă” şi poporul lui Dumnezeu, în atingere cu ea, se găseşte într-o primejdie de neînlăturat, care urmăreşte să-l facă să i se urască mana cerească. Lucrul de care are nevoie poporul lui Dumnezeu este: să fie hotărât din toată inima de Hristos şi să se predea în întregime Lui şi lucrului Lui. Când o adunare de credincioşi este hotărâtă să meargă cu sufletul alipit de Hristos, fără să aibă inima împărţita; când caută să umble într-o despărţire vădită de lumea de acum, nu va avea să se teamă prea mult, că persoane cu o purtare îndoielnică, vor căuta să-şi facă loc în sânul ei. Totuşi, să nu uităm că Satana se va strădui totdeauna să strice mărturia Numelui lui Hristos, prin oameni lumeşti, strecuraţi printre copiii lui Dumnezeu. Odată intraţi în mijlocul lor, astfel de oameni, din pricina purtării lor rele, vor atrage ocară asupra Numelui Domnului. Ştia bine Satana ce face când a împins adunătura de oameni să se alipească de copiii lui Israel. Urmările acestui amestec s-au arătat numaidecât. Poporul lui Israel ieşise din Egipt cu braţele înarmate, trecuse Marea Roşie şi pe ţărmurile ei înălţase cântec de biruinţă. Totul părea strălucitor şi plin de nădejdi frumoase, dar „adunătura de oameni” era acolo şi înrâurirea ei s-a arătat îndată. Astfel se întâmplă totdeauna în istoria poporului lui Dumnezeu, în marile mişcări religioase, care au avut loc din când în când, vedem anumite lucruri, care la început treceau nebăgate în seamă, din pricina vărsării bogate a harului şi a puterii duhului, dar care au ieşit la iveală îndată ce revărsarea aceasta a început să se împuţineze.

Aceste lucruri ne dau de gândit. Ele cer veghere necurmată şi privesc atât adunările, cât şi pe fiecare credincios în parte. La începutul întoarcerii noastre la Dumnezeu, când suntem plini de râvnă şi de înviorare, vărsarea din belşug a harului are loc cu atâta binecuvântare, încât multe lucruri pot trece fără să fie prea mult cercetate, şi totuşi ele nu sunt decât seminţe aruncate în ţarină de mâna vrăjmaşului. La vremea potrivită vor încolţi, vor creşte şi-şi vor arăta roadele. De aceea atât adunările creştine cât şi fiecare credincios în parte să nu adoarmă, ci să vegheze necurmat, pentru ca să nu vină vrăjmaşul să-şi arunce sămânţa lui. Când inima este cu adevărat predată lut Hristos, totul se va isprăvi. Dumnezeul nostru este plin de milă faţă de noi, ne poartă de grijă şi ne apără să nu cădem în vreo cursă. Să ne încredem în El şi să-i dăm slavă!