Dar mai avem şi alte lucruri de învăţat din această parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne oprim doar la căderea adunării copiilor lui Israel. În această împrejurare, îl vedem chiar pe Moise şovăind şi cazând sub greutatea răspunderii sale.

Iată o vorbire care într-adevăr ne dă de gândit. Departe de noi gândul de arătări mai mari sau altfel de cum au fost căderile şi cusururile unui slujitor atât de ales şi atât de vrednic ca Moise. Ne-ar şedea rău să răstălmăcim faptele şi cuvintele aceluia, despre care Duhul Sfânt spune: „el a fost credincios în toată Casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:2). Moise, ca toţi sfinţii Vechiului Testament, şi-a luat locul printre „duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12:23) şi orice gând din Noul Testament, cu privire la el, îi aduce cinste şi-l înfăţişează ca pe un vas de mare preţ, cu toate acestea trebuie să ne gândim adânc asupra Istoriei însuflate, pe care o avem acum înaintea ochilor. Este adevărat că faptele şi căderile poporalul lui Dumnezeu din Noul Testament nu se pot tâlcui şi pune pe seama vremurilor de care vorbeşte Vechiul Testament.

Acesta din urmă însă ni le înfăţişează aidoma. Dar au ce scop? Ca să ne dea învăţătură. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4).

Dacă-i aşa, ce trebuie să învăţăm noi din izbucnirea de deznădejde, arătată în Numeri 11:11-15?

Cel puţin lucrul acesta: numai pustia poate să dea la iveală ce se găseşte în cei mai buni dintre noi. Numai aici arătăm ce se află în inimile noastre. Cartea Numeri este în deosebi cartea pustiei, deci, este şi drept să ne aşteptăm să găsim în ea tot felul de căderi şi de cusururi, dezvăluite în toată goliciunea lor. Duhul lui Dumnezeu zugrăveşte cu cea mai mare grijă fiecare lucru. El ne înfăţişează pe oameni aşa cum sunt ei şi cu toate că Moise cel înfăţişat aici s-ar părea un Moise, care vorbeşte cu multă uşurătate, această uşurătate ne este pusă înainte ca să ne slujească de înştiinţare şi de învăţătură. Moise „era un om care avea aceleaşi slăbiciuni ca şi noi” şi e vădit că în această vreme a istoriei sale, pe care o avem înainte, inima lui este copleşită de greutatea grozavă a răspunderii, sale.

Dar, poate, se va zice: „Nu-i deloc de mirare, căci greutatea era prea mare pentru umerii omului”. Lucrurile se înfăţişează însă cu totul altfel: era oare prea grea pentru umerii dumnezeieşti? Ce Moise a fost chemat să poarte el singur sarcina? Nu era cu el Dumnezeul cel viu şi nu era asta de ajuns? Ce însemnătate are faptul că lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să lucreze printr-un singur om sau prin zece mii? Toată puterea, toată înţelepciunea, tot harul se găsesc în El. El este izvorul tuturor binecuvântărilor şi cu privire la lucrurile credinţei, ori că ar fi un singur canal de revărsare, ori că ar fi o mie, asta n-are nici-o însemnătate.

De aici toţi slujitorii lui Hristos au de învăţat un lucru de seamă: Când Domnul aşează pe un om într-un loc de răspundere, îl face in stare să ocupe acel loc şi îl ţine acolo. De bună seamă însă că e cu totul altceva când un om, fără să fie chemat acolo, vrea el să se ducă într-un câmp de lucru, sau să ia un loc greu şi primejdios. Atunci putem să ne aşteptăm neapărat, mai curând sau mai târziu, la o cădere deplina. Când Dumnezeu însă cheamă un om într-un anumit loc la slujbă, îl şi înzestrează cu harul trebuincios pentru îndeplinirea lucrului, la care e chemat.

Nimeni nu e trimis la război pe cheltuiala sa. Deci, noi trebuie să aşteptăm totul de la El. Nu vom cădea niciodată, dacă ne vom alipi numai şi numai de Dumnezeul cel viu. Nu ne vom pierde vlaga duhovnicească niciodată, câtă vreme ne vom adapă la izvor. Micile noastre izvoare vor seca în curând, dar Domnul Isus spune: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:38).

Aceasta este marea lecţie învăţată în pustie. Nu putem merge mai departe fără ea. Dacă Moise ar fi înţeles-o bine, n-ar fi îndreptat niciodată, către Dumnezeu, astfel de cuvinte: „De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta?” El şi-ar fi aţintit privirile numai spre Dumnezeu şi ar fi înţeles că el nu e decât o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, o unealta ale cărei puteri sunt mărginite. Moise singur, de bună seamă, n-ar fi putut face rost de hrană acelei mari mulţimi, nici chiar pentru o zi. Dumnezeu însă are putere să împlinească nevoile oricărui muritor şi să i le împlinească totdeauna.

Credem noi cu adevărat lucrul acesta? Nu se în tâmplă câteodată să avem îndoiala? Nu cumva ni se întâmplă uneori să ne purtăm astfel, încât să se vadă că noi ne îngrijim de nevoile noastre şi nu Dumnezeu? Şi atunci e de mirat că suntem trişti, că şovăim şi că ne prăbuşim biruiţi? Se înţelege. Moise ar fi putut să zică: „Doamne, eu singur nu sunt în stare să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine”. Nu s-a găsit decât o singură inimă, care a fost în stare să sufere o astfel de adunare şi anume: inima Celui Prea Iubit, care, atunci când Israeliţii cădeau, frânţi de oboseală lângă cuptoarele de cărămizi din Egipt, s-a coborât să le dezlege lanţurile robiei şi după ce i-a răscumpărat din mâna vrăjmaşului, şi-a aşezat locuinţa în mijlocul lor. El putea să-i sufere, El şi numai El singur. Numai inima Sa plină de dragoste şi mâna Sa puternică erau în stare să poarte această greutate. Şi dacă Moise ar fi ştiut atotputernicia acestui mare adevăr, n-ar fi spus şi n-ar fi putut spune: „Decât să te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea.”

Aceasta a fost o clipă întunecată în viaţa alesului slujitor al lui Dumnezeu. El ne aduce aminte întrucâtva de proorocul Ilie, când s-a aruncat la rădăcina unui ienupăr şi a cerut lui Dumnezeu să-i ia viaţa.

Dar ce minunat e să privim pe aceşti doi oameni laolaltă pe muntele schimbării la faţă. Aceasta ne arată într-un chip atât de vădit că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre. El păstra pentru Moise şi Ilie lucruri şi mai de preţ, decât acelea la care se gândeau ei. Binecuvântat să fie Numele Sau, căci El face să amuţească glasul temerilor noastre, prin bogăţiile harului Său! Când sărmanele noastre inimi se aşteaptă la moarte şi la nenorocire, El ne dă viaţa, biruinţă şi slavă.