Totodată nu putem trece cu vederea faptul că dând înapoi din faţa unei grele răspunderi, Moise se lepăda de o slujbă de frunte şi de un drept care i se dăduse numai lui. Chemarea acestor şaptezeci de oameni adaugă ceva puteri lui Moise? Nu, căci la urmă s-a văzut că n-au fost înzestraţi cu nimic mai mult decât cu duhul şi puterea care era peste Moise. Ce e drept acum erau şaptezeci de oameni, în loc de unul singur, dar mărirea numărului oamenilor n-aducea nici-o creştere a puterii duhovniceşti. Această adăugare de oameni cruţa truda lui Moise, dar îi ştirbea ceva din vrednicia lui. De aici înainte el avea să fie o unealtă legată de altele, în loc să fie una singură. S-ar putea spune însă că Moise – slujitorul binecuvântat cum era, nu dorea de loc slujbă de cinste pentru el însuşi, ci mai degrabă căuta să meargă pe o cărare umbrită, cât mai ascunsă şi smerită. Fără îndoială că aşa este. Asta însă n-are a face aici. Moise, vom vedea îndată, era omul cel mai blând de pe faţa pământului şi nici nu ne trece prin minte să ne gândim că un alt om s-ar fi purtat mai bine în aceste împrejurări. Totuşi suntem datori să păstrăm marea lecţie pe care ne-o înfăţişează acest capitol intr-un chip atât de izbitor. Cel mai bun dintre oameni cade, şi se vede limpede că Moise, în capitolul 11 din Numeri, nu se găsea în starea de înălţare senină a credinţei. Dimpotrivă, pare că pierduse pentru o clipă acea cumpănă desăvârşită a sufletului, acea stare, la care ajung neapărat toţi acei care au pe Dumnezeul cel viu, ca singurul izvor al gândurilor lor. Şi bănuim aceasta, nu numai din faptul că a căzut sub greutatea răspunderii sale.

La toate acestea vedem lucrarea unui duh de neîncredere, care urmăreşte totdeauna sa mărginească pe Sfântul lui Israel. Dumnezeul cel Atotputernic, Stăpânul cerurilor şi al pământului, făcătorul întregii lumi, nu poate să le facă rost de carne pentru şase sute de mii de oameni? Dacă ne-am gândi astfel,ce trist ar fi! Cât de mărginiţi suntem! Credinţa face loc lui Dumnezeu şi astfel ea nu cunoaşte nici-o greutate. Ea îşi bate joc de „lucruri neputincioase”. În lucrurile credinţei, Dumnezeu e marele răspuns la orice întrebare, singurul în stare sa dezlege toate greutăţile. Ea însă totul în seama Lui şi puţin îi pasă că e vorba de şase sute de mii de inşi sau de şase sute de milioane. Ea ştie ca Dumnezeu este totul şi asta e de ajuns. Ea îşi are obârşia tuturor izvoarelor în El. Necredinţa aicea: „Cum e cu putinţă cutare, sau cutare lucru?” Ea e plina de: „cum” credinţa însă are un singur mare răspuns la miile de „cum”, şi acest răspuns este: Dumnezeu.

Cheia adevărată a destoiniciei în orice slujbă este puterea duhovnicească. Ea nu este tot una cu iscusinţa, înţelepciunea, sau puterea omului. Ea nu e altceva decât puterea Duhului lui Dumnezeu. Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru vremurile lui Moise, ci şi pentru zilele noastre. „Lucrul acesta nu se va face nici prin patere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4:6).

Ce bine ar fi, dacă toţi slujitorii Lui şi-ar aduce aminte necurmat de acest adevăr! Cât de mult le-ar îmbărbăta el inima şi ce vioiciune nesfârşită ar da slujbei lor. O slujbă care izvorăşte dintr-o legătură necurmată cu Duhul Sfânt, niciodată nu poate ajunge ceva sec. Dacă un om însă se bizuie pe puterile lui, in curând acestea vor slei. N-au nici-un preţ „talentele”, mulţimea scrierilor citite, sau bogăţia cunoştinţelor; dacă nu este Duhul Sfânt izvorul şi puterea slujbei, mai curând, sau mai târziu, ea îşi va pierde frăgezimea şi nu va da nici-un rod.

Dacă-i aşa, cât de însemnat lucru e ca toţi cei ce slujesc, fie la răspândirea Numelui lui Isus printre cei ce n-au auzit niciodată despre El, fie în Biserică, să se bizuie fără întrerupere numai şi numai pe puterea Duhului Sfânt! El ştie de ce nevoi sunt încercate inimile noastre şi El e şi în stare să le împlinească. Dar trebuie să ne încredem în El. Asta nu înseamnă însă că putem să ne bizuim în parte pe noi, în parte pe Duhul lui Dumnezeu. Daca e cea mai mica încredere în noi, se va vedea fără zăbava. Trebuie să isprăvim odată cu încrederea în noi, daca vrem să fim vase ale Sfântului Duh. Asta nu înseamnă deloc – mai e nevoie s-o spunem? – că nu trebuie să avem o sfântă silinţă şi o sfânta înflăcărare în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi în încercările, luptele şi feluritele greutăţi ale sufletului. Dimpotrivă, suntem încredinţaţi că, noi cu cât ne vom bizui mai mult cu simţământul nimicniciei noastre pe marea putere a Duhului Sfânt, cu atât vom cerceta mai cu îngrijire şi Cartea şi sufletul. Ar face o greşeala de neiertat cel ce ar cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, fără rugăciune şi fără cugetare adâncă, sub cuvânt că el stă în legătură cu Duhul Sfânt. „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (1Timotei 4:15). Astfel dar, fiecare să-şi aducă aminte totdeauna că Duhul Sfânt este izvorul nesecat şi viu al slujbei. El singur este Acela care poate să dea la iveală, în toată strălucirea şi plinătatea, comorile Cuvântului lui Dumnezeu şi să le împartă după cereasca Sa putere, fiecărui suflet, potrivit nevoilor, pe care le are. Nu doar că înfăţişează adevăruri noi, ci face ca, în aşa fel să se desfăşoare Cuvântul încât acesta să lucreze potrivit cu nevoia pe care o are fiecare din cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu.

Iată adevărata slujbă. Se poate întâmpla ca cineva să lămurească de o sută de ori acelaş loc din Scriptură aceloraşi persoane şi totuşi de fiecare dată, să vestească pe Hristos cu o noua frăgezime duhovnicească. Pe de altă parte, altcineva îşi chinuieşte mintea să găsească subiecte noi şi chipuri deosebite, în care ar putea să vorbească despre versete cunoscute, şi cu toate aceste strădanii, în predica sa nu se găseşte măcar o fărâmiţă de Hristos, sau de putere duhovnicească.

Toate acestea sunt adevărate atât pentru evanghelist, cât şi pentru învăţător sau pentru păstorul sufletelor. Cineva poate să fie chemat să predice Evanghelia în acelaşi loc, vreme de mai mulţi ani; uneori este mâhnit văzând că trebuie să se vorbească mereu aceloraşi ascultători, să lămurească acelaşi subiect, săptămână după săptămână, luna după lună şi an după an. Şi atunci îl vedem străduindu-se să găsească ceva nou, proaspăt sau deosebit. Ba mai mult, în inima lui citim dorinţa de a pleca într-alt loc, unde subiectele sale obişnuite vor fi noi pentru ascultătorii de acolo. Ceea ce am spus mai sus va ajuta mult pe astfel de oameni saşi aducă aminte că Hristos este marele subiect al vestitorului Evangheliei. Duhul Sfânt este puterea care desfăşoară acest însemnat temei de vorbire, iar sărmanii păcătoşi pierduţi sunt aceia înaintea cărora trebuie desfăşurată vorbirea. Şi Hristos este totdeauna nou; puterea Duhului Sfânt are necurmat ceva viu în ea, iar sufletul omenesc se găseşte în aşa stare că nu rămâne nepăsător. De altfel e bine ca vestitorul Evangheliei, ori de câte ori se ridică să vestească Evanghelia, să-şi aducă aminte, că aceia cărora le vorbeşte nu cunosc deloc Evanghelia şi sa vorbească astfel ca şi cum ascultătorii săi pentru întâia oară aud vestea bună, pe care le-o aduce. Într-adevăr, vestirea Evangheliei, în înţelegerea dumnezeiască a acestui cuvânt, nu este desfăşurarea seacă a unei învăţături evanghelice, nici un anumit fel de discurs rostit de fiecare dată, cu aceea obişnuinţă plictisitoare. A vesti Evanghelia înseamnă a dezvălui inima lui Dumnezeii, persoana şi lucrarea lui Hristos.

O, de-ar avea toţi vestitorii Evangheliei aceste lucruri în minte! Astfel, ia ceea ce s-a petrecut cu Moise, aşa cum ne este înfăţişat în acest capitol, vedem că n-a avut loc nici-o sporire a puterii, ci, acelaşi duh, pe care-L avea singur, a fost împărţit peste cei şaptezeci de bătrâni. Dumnezeu poate să lucreze printr-un singur om tot aşa de bine ca şi prin şaptezeci; dar, dacă El nu lucrează, şaptezeci de inşi nu vor face mai mult decât unul singur. Este lucrul cel mai de căpetenie să avem pe Dumnezeu totdeauna de faţă în sufletul nostru. Aceasta este marea taina a puterii şi a lucrului plin de viaţă, fie pentru vestitorul Evangheliei, fie pentru învăţător, cât şi pentru oricare altul. Când cineva poate să spună: „Toate izvoarele mele sunt în Dumnezeu”, n-are de ce să se neliniştească, în ce priveşte câmpul său de lucru, sau cu privire la destoinicia de care are nevoie. Când însă lucrurile nu stau tocmai aşa, înţelegem uşor că bietul om doreşte mult saşi împartă cu alţii munca şi răspunderea. Să ne aducem aminte cum Moise, la începutul Exodului, mergea silit în Egipt, ascultând de Dumnezeu şi cum grabnic a hotărât pe Aaron săi întovărăşească. Aşa se petrece totdeauna. Nouă ne plac lucrurile, care se pot pipăi, lucrurile pe care să le poată vedea ochiul şi să le atingă mâna. Ne este greu să vedem pe Acela, care este nevăzut. Şi totuşi sprijinul pe care căutăm să ne bizuim este mai totdeauna o „trestie frântă”, care ne străpunge mâna. Aaron a fost pentru Moise un adânc izvor de amărăciune. Tot astfel, lucrurile pe cari, în nebunia noastră, le socotim că ne sunt ajutoare, de care nu ne putem lipsi, ajung mai totdeauna să înşele amarnic aşteptările noastre.

Să ne silim să învăţăm că trebuie să ne bizuim numai pe Dumnezeul cel viu, cu o inimă curată şi o încredere nezguduită.

înainte de a isprăvi acest capitol, să ne oprim o clipă să cercetăm felul cu adevărat minunat în care înfruntă Moise împrejurările, în care el singur s-a vârât. Una e să te codeşti în faţa greutăţilor şi a răspunderii şi alta e să te porţi cu inima largă şi cu smerenie adâncă faţă de aceia care sunt chemaţi să împărtăşească greutatea cu tine. Aceste două lucruri sunt cu totul deosebite şi putem vedea adesea această deosebire arătată în chip izbitor.