În împrejurarea de aici, Moise arată bunătatea aleasă, care este trăsătura lui deosebită. Iată un lucru minunat de frumos. Moise era departe, sa aibă acel josnic duh de pizmă, care să nu mai lase pe nimeni altul să vorbească. El era gata, din pricina bunătăţii sale, să se bucure de toate arătările adevăratei puteri a Duhului, în orice loc şi la orice ins. EL ştia destul de bine că cei doi oameni nu puteau să proorocească, decât prin puterea Duhului Sfânt şi dacă era aşa, în orice loc s-ar fi arătat această putere, cum iar fi trecut măcar prin gând ca el să caute s-o înăbuşe sau să i se împotrivească?
O, ce bine ar fi, dacă şi noi am avea într-o măsură mai bogată acel duh ales în această privinţă. Fiecare dintre noi să năzuim să-l avem.
Să căutăm să avem o inimă largă, care să se bucure, fără să se prefacă, de mărturia şi de slujba copiilor lui Dumnezeu, chiar atunci când n-am vedea toate lucrurile cu aceiaşi ochi ca ei şi când felul nostru de a lucra ar fi altul decât al lor. Nu e nimic mai josnic decât acel duh murdar de pizmă şi de gelozie, care nu îngăduie unui om să-i pară bine şi să se bucure de lucrul altuia. Putem fi încredinţaţi că, dacă Duhul lui Hristos este la lucru în inimile noastre, putem să ne desprindem de noi înşine şi sa îmbrăţişăm, în duh, câmpul întreg de lucru al binecuvântatului nostru Stăpân şi pe toţi lucrătorii Săi prea iubiţi; vom putea astfel să ne bucurăm din toata inima că lucrarea se face fără să ne intereseze prin cine. Cineva, a cărui inimă este plină de Hristos, ar putea spune – şi ar putea spune fără sa treacă marginile: „Numai să se facă lucrarea – Hristos sa fie preamărit – sufletele să fie mântuite – turma Domnului sa fie hrănită şi îngrijită, şi n-am avea nevoie să ştim cine face lucrarea”.
Acesta este adevăratul duh, pe care trebuie să-l avem. El e departe ca cerul de pământ de îngustimea şi iubirea de noi înşine, care nu poate să se bucure decât de lucrarea în care „eu” şi „eu însumi” am un loc destul de însemnat. Domnul să ne scape de lucrul acesta şi să ne facă să dorim acea stare de suflet, pe care a arătat-o Moise, când a spus: „Eşti gelos pentru mine! Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci, şi Domnul să-şi pună Duhul Lui peste ei.”
În cele din urmă versete ale capitolului nostru, vedem pe popor în stăpânirea lucrurilor, pe care le dorise cu atâta poftă. Acesta însă le-a fost spre pieire. „El le-a dat ce cereau, dar a trimes molima printre ei” (Psalmul 106:15). Căpătaseră ce au dorit cu atâta poftă, dar şi-au găsit moartea. Ei au vrut să aibă carne, odată cu ea însă a venit judecata lui Dumnezeu.
Ce pilduitor lucru! Să luăm în seamă această înştiinţare! Sărmana inimă omenească e plină de dorinţe deşarte şi de pofte josnice. Mana cerească n-o împacă deplin, îi trebuie altceva. Dumnezeu îngăduie să căpătăm şi acest lucru. Dar atunci? Prăpăd, nerodnicie, judecată!
O, Doamne, păstrează Tu inimile noastre alipite numai de Tine, în orice vreme! Fii Tu totdeauna partea care sa fie îndeajuns sufletelor noastre, în toata vremea călătoriei noastre prin pustiul lumii acesteia, pană vom vedea faţa Ta plină de slavă!