„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel. Să trimiţi câte un om pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor, toţi să fie dintre fruntaşii lor.” Moise i-a trimis din pustia Paran, după porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale copiilor lui Israel” (Numeri 13:1-3)

Ca să înţelegem bine aceasta poruncă, trebuie să ţinem seama de un loc din Deuteronom, unde Moise, înfăţişând pe rând faptele minunate ale istoriei lui Israel, în pustie, le aminteşte această împrejurare plină de însemnătate şi de interes: „Am plecat din Horeb, şi am străbătut toată pustia aceea mare şi grozavă pe care aţi văzut-o; am luat drumul care duce în muntele Amoriţilor, cum ne poruncise Domnul, Dumnezeul nostru, şi am ajuns la Cades-Barnea. Şi eu v-am zis: „Aţi ajuns la muntele Amoriţilor pe care ni-l dă Domnul, Dumnezeul nostru. Iată că Domnul, Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi, nu te teme, şi nu te înspăimânta.” Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine, şi aţi zis: „Să trimitem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara, şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge” (Deuteronom 1:19-22).

Iată dar aici izvorul, din care a ieşit faptul arătat în Numeri 13:3. Este lămurit că Domnul a dat porunca cu privire la iscoade, numai din pricina stării duhovniceşti în care se găsea poporul lui Israel. Dacă ei ar fi fost călăuziţi de credinţă, ar fi mers după aceste cuvinte puternice ale lui Moise: „Iată că Domnul, Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi, nu te teme, şi nu te înspăimânta” (Deuteronom 1:21) Nu este deloc cuvântul „iscoadă” în aceste măreţe cuvinte. Are nevoie credinţa de iscoade, când are Cuvântul şi starea de faţă a Dumnezeului celui viu? De vreme ce Dumnezeu le dăduse ţara, ceea ce trebuiau să facă ei îndată, era s-o ia în stăpânire. Ce, nu le-o hărăzise El? Ba da, mai mult decât atât. Nu numai că le-a dat-o, dar a ţinut să le facă cunoscut chiar înfăţişarea ei, în aceste strălucitoare cuvinte: „Căci Domnul, Dumnezeul tău, are să te ducă într-o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri care ţâşnesc din văi şi munţi; ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere; ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic; ţară ale cărei pietre sunt de fier, şi din ai cărei munţi vei scoate aramă” (Deuteronom 8:7-9).

Nu erau toate acestea de ajuns pentru Israel? N-ar fi trebuit să se mulţămească ei cu mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu? Nu cercetase El ţara pentru ei? Şi nu le era de ajuns tot ce le spusese El? Pentru ce să trimită oameni să iscodească ţara? Se găsea măcar un singur loc de la Dan şi până la Beer-Şeba, despre care să nu fi avut Dumnezeu o deplină cunoştinţă? Nu alesese El în gândurile Sale veşnice această ţară şi n-o rânduise El pentru sămânţa lui Avraam, prietenul Său? Nu cunoştea El toate greutăţile şi n-avea El putere să le biruie?

Pentru ce atunci „s-au apropiat toţi şi au zis: „Să trimetem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara şi să ne aducă răspuns?” (Deuteronom 1:22). O, cititorule, aceste lucruri vorbesc de-a dreptul inimilor noastre. Ele dezvăluiesc starea în care ne aflăm. Departe de noi gândul să înnegrim cu tot dinadinsul purtarea lui Israel în pustie, arătând aici o greşeală, dincolo o cădere. Noi trebuie să privim toate aceste lucruri ca nişte pilde aşezate înaintea ochilor, spre învăţătura noastră. Ele sunt luminile pe care le-a ridicat o mână prietenoasă pentru noi, ca să ne ferim corabia vieţii de primejdioasele dealuri de nisip ascunse în apă, ca şi de stâncile care se găsesc de-a lungul drumului nostru şi ne pun în pericol viaţa. Aşa trebuie să cetim fiecare filă din istoria poporului Israel, dacă vrem să culegem roadele, pe care ni le-a hărăzit Dumnezeu scriind această istorie. Dar poate că cititorul e gata să întrebe: „N-a poruncit chiar Dumnezeu lui Moise, să trimită iscoade? Ce rău dar a făcut Israel că le-a trimes?” Da, este adevărat că în Numeri 13, Dumnezeu este Acela care porunceşte lui Moise sa trimită iscoade; El a făcut însă lucrul acesta din pricina stării în care se găsea poporul, cum se vede din capitolul 1 din Deuteronom. Nu putem înţelege întâiul loc până nu-l citim în lumina celui de al doilea. În Deuteronom 1:22, vedem destul de lămurit că gândul de a trimete iscoade, a luat naştere în inima lui Israel. Dumnezeu a văzut starea inimii lor şi a dat o poruncă în desăvârşită potrivire cu această stare.

Dacă cititorul vrea să răsfoiască cele dintâi file a cărţii lui Samuel, va găsi acolo ceva asemănător, când cu alegerea unui împărat, Dumnezeu porunceşte lui Samuel sa asculte glasul poporului şi sa le dea un împărat (1 Samuel 8:22). Dar nu cumva a făcut aceasta pentru că încuviinţa gândul lor? Nicidecum. Dimpotrivă, El a şi spus că, prin aceasta, ei se leapădă de El. Atunci cum se face că El a poruncit lui Samuel sa aleagă un împărat? Porunca aceasta a fost dată din pricina stării în care se afla Israel. Erau sătui de dependenţa lor întreagă, de un braţ nevăzut şi doreau un braţ de carne. Voiau să fie la fel ca neamurile vecine şi să aibă un împărat care să meargă în fruntea lor şi sa-i cârmuiască în războaiele lor. Ei bine, Dumnezeu le împlini dorinţa, dar prea curând au ajuns să vadă nebunia dorinţei lor. Împăratul lor s-a prăbuşit şi ei eu trebuit să înveţe ce grozav de rău e sa părăseşti pe Dumnezeul cel viu, ca sa te bizui pe o trestie frântă, aleasă după gustul tău.