Într-un cuvânt, a fost ceva josnic. Sfârşitul n-a făcut altceva, decât să vădească şi mai mult starea de suflet a poporului. Necredinţa era la ea acasă. Mărturia era atât de limpede: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele”. Nu era nimic împotriva celor arătate mai dinainte de Dumnezeu. Ţara era aşa cum spusese El; înseşi iscoadele erau martori; să ascultăm însă ce urmează; „Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac” (Numeri 13:28).

Să fii încredinţat totdeauna că ai să găseşti un „dar”, când e în joc omul şi când e la lucru necredinţa. Iscoadele necredincioase au văzut greutăţile, marile cetăţi, zidurile întărite, oamenii; un singur lucru însă n-au văzut: pe Dumnezeu. Ei s-au uitat mai mult la lucrurile văzute, decât la cele nevăzute. Ochii lor nu erau aţintiţi spre Cel ce este nevăzut. Negreşit cetăţile erau mari, dar Dumnezeu era şi mai mare; zidurile erau întărite, dar Dumnezeu era şi mai tare; oamenii erau puternici, dar Dumnezeu era şi mai puternic. Aşa gândeşte credinţa totdeauna. Ea porneşte de la Dumnezeu spre greutăţi; ea începe totdeauna cu El. Necredinţa, dimpotrivă; pleacă de la greutăţi spre Dumnezeu: ea începe cu greutăţile. Aceasta e deosebirea.

Asta nu înseamnă însă că trebuie să rămânem nepăsători în faţa greutăţilor, sau să nu ne îngrijim de loc. Nici nepăsarea, nici neîngrijirea nu sunt ale credinţei. Sunt oameni nepăsători, care parcă trec prin viaţa privind lucrurile doar prin partea lor bună. Aceasta nu este credinţa. Credinţa priveşte greutăţile în faţă; ea vede destul de bine partea rea a lucrurilor. Ea nu e nici necunoscătoare, nici nepăsătoare, nici fără de grijă; ea face loc Dumnezeului celui viu. Ea priveşte la El şi se sprijină pe El. Pentru ea totul izvorăşte din El. Aici e taina cea mare a puterii ei. Ea are încredinţarea adâncă şi liniştită că, pentru Dumnezeul cel Atotputernic, nu este niciodată un zid prea înalt, o cetate prea mare, un uriaş prea puternic, într-un cuvânt, credinţa este singura, care dă lui Dumnezeu adevăratul Său loc şi tot ea este singura putere, care ridică sufletul deasupra înrâuririlor din afară, de orice fel ar fi ele. Acest lucru 1-a arătat prea bine Caleb, când a spus: „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori” (Numeri 13:30). Acestea sunt adevăratele izbucniri ale unei credinţe vii care preamăreşte, pe Dumnezeu, fără să se neliniştească de lucrurile din afară.

O, dar cele mai multe iscoade nu erau stăpânite de această credinţă vie, de altfel ca şi cel ce-i trimese-seră; iar singurul credincios a fost nevoit să tacă, din pricina celor zece necredincioşi. „Dar bărbaţii, care fuseseră împreună cu el, au zis: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi” (Numeri 13:31). Vorbirea necredinţei era cu totul deosebită de vorbirea credinţei, Aceasta din urmă, privind spre Dumnezeu, zicea: „Să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori”. Cealaltă, privind la greutăţi, zicea: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia”.

Ce s-a petrecut atunci, în această privinţă, se pe trece şi azi. Ochii credinţei, fiind păziţi totdeauna de Dumnezeu, nu văd deloc greutăţile. Ochii necredinţei însă, sunt plini de lucrurile din afară; ei nu zăresc deloc pe Dumnezeu. Credinţa face loc lui Dumnezeu şi atunci totul e luminos şi uşor. Necredinţa alungă totdeauna pe Dumnezeu şi astfel totul ajunge întunecos şi greu.