Se miră cineva de asta? Dar la ce trebuia să ne aşteptăm de la un popor care n-avea înaintea ochilor decât uriaşi puternici, ziduri înalte, cetăţi mari? Ce putea sa iasă, dacă nu lacrimi şi suspine din starea unei adunări, care se vedea „ca furnicile” în faţa acestor greutăţi de neîntrecut, fără nici-un pic de nădejde în puterea dumnezeiască, singura care putea să-i scoată biruitori din toate greutăţile? Adunarea întreagă era pradă în ghearele. necredinţei. Israel era înconjurat de norii negri şi reci ca gheaţa al necredinţei. Dumnezeu era dat la o parte. Nu zăreai măcar o rază de lumină, care să strălucească în întunericul, în care erau înfăşuraţi. Ei se gândeau la ei înşişi şi la greutăţile lor, în loc să se gândească la Dumnezeu şi la puterea Sa. Ce puteau dar sa facă decât să plângă şi să se vaite?

Ce deosebire izbitoare între faptul acesta şi ceea ce cetim la începutul capitolului 15 din Exod. Acolo ochii lor nu erau îndreptaţi decât spre Dumnezeu; puteau deci să înalte acel cântec de biruinţă: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale. Popoarele vor afla lucru! acesta şi se vor cutremura: apuca groaza pe Filisteni. Se înspăimântă căpeteniile Edomului şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă. îi va apuca teama şi spaima” (Exod 15:13-16).

Acum dar, Israel este cel care tremură şi plânge de frică: priveliştea s-a schimbat cu desăvârşire.

Durerea, tremurul şi frica îi apucă pe Israel în loc să apuce pe vrăjmaşi. De ce? Pentru că Acela, care le umplea privirea în Exod 15, este cu desăvârşire dat la o parte în Numeri 14. Iată toată deosebirea. în Exod stăpâneşte credinţa; aici necredinţa.

„Îi va apuca teama şi spaima; iar văzând măreţia braţului Tău vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul, pe care ţi l-ai răscumpărat. Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul, pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne! Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci.” (Exod 15:16-18).

Câtă deosebire între acest cântec de biruinţă şi plângerile şi vaietele necredinţei din capitolul 14 din Numeri! În Exod 15 nu întâlnim nici-un cuvânt despre lăcuste. Nu e vorba aici decât de Dumnezeu, de dreapta Sa, de braţul Său cel puternic, de tăria Sa, de moştenirea Sa, de locuinţa Sa, de lucrările Sale în folosul poporului răscumpărat. Dacă se vorbeşte de locuitorii Canaanului, aceştia sunt îndureraţi, cuprinşi de spaimă, tremură şi sunt pierduţi.

Când ne întoarcem la capitolul 14 din Numeri, totul e schimbat Fiii lui Anac sunt puşi înainte, zidurile ridicate ca nişte turnuri, cetăţile uriaşilor cu întărituri ameninţătoare umplu vederea poporului, iar noi n-auzim nici-o vorbă măcar despre Atotputernicul Izbăvitor. Deoparte sunt greutăţile şi de alta lăcustele. Stai şi te întrebi: E cu putinţă ca cei care au înălţat cântecul de biruinţă pe malul mării Roşii să ajungă plângătorii necredincioşi de la Cades? Da, şi lucrul acesta ne dă o puternică şi sfântă lecţie. Trecând pe lângă întâmplările din pustie, trebuie să ne aducem aminte mereu că toate aceste lucruri trebuiesc privite ca pilde şi că „au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11).

Nu suntem noi ca şi Israel, gata să privim mai de graba la greutăţile care ne împresoară decât la Acela care a hotărât să trecem prin ele, ca sa ne aducă zdraveni şi nevătămaţi în împărăţia Sa veşnică? Pentru ce suntem mâhniţi uneori? Pentru ce ne văităm? Pentru ce se aud între noi cuvinte de nemulţumire şi de nerăbdare, în loc de cântece de laudă şi de recunoştinţă? Pentru că îngăduim împrejurărilor sa ascundă pe Dumnezeu, în loc să-L avem adăpost ochilor noştri şi singura ţintă a inimilor noastre.

În sfârşit, ne întrebăm pentru ce nu ne silim să ne luăm în stăpânire cu hotărâre, starea noastră de oameni cereşti şi tot ce ni se cuvine ca unor copii ai lui Dumnezeu, din moştenirea duhovnicească şi cerească, pe care ne-a câştigato Hristos, şi în care El a intrat ca înainte-mergător al nostru? Un singur cuvânt zugrăveşte această piedică: necredinţa.

Cuvântul lui Dumnezeu spune cu privire la Israel că: „n-au putut să intre (în Canaan) din pricina necredinţei lor” (Evrei 3:19). Tot aşa e şi cu noi. Din pricina necredinţei noastre, nu putem să intrăm în moştenirea noastră cerească, nu putem să luăm în stăpânire cu adevărat partea ce ni se cuvine, – nu putem să umblăm zi de zi, ca un popor ceresc, care n-are nici-un loc, nici-un nume, nici o parte pe pământ – nimic a face cu această lume, decât sa trecem prin ea ca nişte străini şi călători, călcând pe urmele Celui ce a mers înaintea noastră şi Care şi-a luat locul Său în ceruri. Din pricină că avem o credinţă slabă, lucrurile văzute au mai multă înrâurire asupra noastră, decât cele care nu se văd. O, dea Domnul ca Duhul Său sa ne întărească credinţa, să dea putere inimilor noastre şi să ne călăuzească în toate lucrurile, ca să fim găsiţi nu numai vorbind, ci şi trăind viaţa cerului, spre lauda Celui ce ne-a chemat la aceasta, în bunătatea Sa fără de margini.