Moise ni se arată aici în starea cea mai înaltă. El se îngrijeşte în totul de slava lui Dumnezeu. El nu poate să se împace cu gândul că această slavă şi-ar putea pierde strălucirea în ochii neamurilor netăiate împrejur. Ce preţ avea faptul că ar fi ajuns o căpetenie şi un întemeietor? Şi ce folos ar fi avut, dacă, în viitor, oamenii l-ar fi privit ca pe un strămoş de frunte, când toată această slavă şi înălţare omeneasca s-ar fi dobândit în schimbul întunecării măcar a unei singure raze din strălucirea slavei dumnezeieşti? Departe de el un astfel de gând. Numele lui Moise să se şteargă pentru totdeauna. El spusese lucrul acesta în zilele viţelului de aur şi era gata să-l spună şi în zilele când i se vorbea de căpetenie, în faţă credinţei deşarte si a neatârnării de Dumnezeu, în care se află poporul necredincios, inima lui Moise nu bătea de cât pentru slava lui Dumnezeu, care nu trebuia ştirbită întru nimic. Orice s-ar întâmpla şi oricât de mult ar costa lucrul acesta, slava lui Dumnezeu trebuie păstrată cu orice preţ. Moise era încredinţat ca e cu neputinţă sa facă ceva bun, câtă vreme lasă să se ştirbească ceva din slava lui Dumnezeu. Gândul de a se vedea el mare, în paguba lui Dumnezeu, n-ar fi îndrăznit să se înfiripeze în inima acestui fericit om al lui Dumnezeu. El nu putea să îngăduie ca Numele pe care-L iubea atât de mult, să fie luat în batjocură de către popoare, sau să audă zicându-se: „Domnul n-a putut!”