Şi mai era ceva în inima dezlipită de sine a lui Moise: Se gândea la popor, îl iubea şi era plin de grijă pentru el. Slava lui Dumnezeu, fără îndoiala, era înainte de toate, însă binele lui Israel urma şi el îndată. „Acum” – adaugă el – „să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea, dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam. Iartă dar fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici” (Numeri 14:17-19).

Cum se face că noi, creştinii, nu ştim să preţuim în viaţa de toate zilele starea noastră cerească atât de înaltă! Noi suntem scăpaţi de pedeapsă prin sângele Mielului, noi suntem slobozi faţă de lumea de acum prin moartea lui Hristos; şi, cu toate acestea, noi nu trecem Iordanul în duh şi prin credinţă; noi nu luăm în stăpânire, prin credinţă, moştenirea noastră cerească. Se crede de obicei, că Iordanul înfăţişează moartea şi sfârşitul vieţii fireşti, în această lume. Într-un fel este adevărat lucrul acesta. Dar cum se face, că de-abia au trecui Israeliţii Iordanul şi au trebuit să înceapă să lupte? De bună seamă, nu vom mai avea de dat nici o luptă, când vom ajunge cu adevărat în cer. Sufletele celor ce vor fi adormit în credinţă, în Hristos, nu mai luptă deloc în cer. Acolo nu mai are loc nici un fel de luptă. Acolo ele stau în odihnă. Ele aşteptă dimineaţa învierii, dar o aşteaptă în odihnă, nu în luptă.

Iordanul însă nu închipuie numai sfârşitul vieţii noastre fireşti, în această lume. El trebuie privit ca icoana măreaţă a morţii lui Hristos, după cum Marea Roşie şi Sângele Mielului de Paşte închipuiesc aceeaşi moarte, însă sub altă înfăţişare. Sângele Mielului pusese pe Israel la adăpost de judecata pe care a făcut-o Dumnezeu asupra Egiptului. Apele Mării Roşii au izbăvit pe Israel din Egipt şi de sub puterea lui. Dar era de ajuns? Israel mai trebuia să treacă şi Iordanul, să păşească în ţara făgăduită şi să rămână în ea, în ciuda tuturor vrăjmaşilor. Trebuia să dea luptă pentru fiecare palma de pământ din Canaan. Care este înţelesul acestei din urmă condiţii? Oare trebuie să ne luptăm pentru cer? Când un creştin moare şi când duhul lui se duce ca să fie cu Hristos în cer, mai e vorba de vreo luptă? Nici pomeneală de aşa ceva. Ce trebuie atunci să înţelegem din partea care ne vorbeşte despre Iordan şi despre luptele din Canaan?

Iată ce trebuie să înţelegem: Isus a murit. El a părăsit această lume şi El nu numai că a murit pentru păcatele noastre, dar a sfărâmat şi lanţurile, care ne legau de această lume, pentru ca astfel să fim morţi faţă de lume, ca şi faţă de păcat şi de Lege. După cum un mort nu mai are nimic a face cu această lume, tot aşa şi noi. Dumnezeu cere de la noi să ne socotim morţi faţă de lume şi vii pentru El, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Noi trăim în puterea vieţii celei noi, pe care o avem prin alipirea noastră de Hristos cel înviat. Noi ţinem de cer şi ca să păstrăm aceasta stare de oameni cereşti, avem de luptat „împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12) – adică în acele locuri pe care suntem stăpâni, dar din care ele încă n-au fost alungate.

Dacă ne mulţămim „să trăim în felul oamenilor” (1Corinteni 3:3) şi să ne purtăm ca cei ce ţin de această lume – să ne oprim deci în faţă Iordanului – dacă ne place să trăim ca „cei de pe pământ” – dacă nu suspinăm cu dor după starea noastre cerească – nu putem cunoaşte nimic din lupta arătată în Efeseni 6:12,

Luptele lui Israel în Canaan închipuiesc doar luptele pe care le duce creştinul, căutând să trăiască întocmai ca om al cerului aici pe pământ. După ce vom ajunge în cer, nu vom mai da nici-o luptă, dar, până atunci, dacă dorim să trăim o viaţă cerească pe pământ, dacă urmărim să ne purtăm ca oameni, care sunt morţi pe lume şi care trăiesc în Acela care s-a pogorât pentru ei în apele reci ale Iordanului, atunci neapărat lupta ne stă în faţă. Satana va face tot ce-i va sta în putinţă ca să ne împiedece să trăim ca oameni ai cerului. Iată de unde vine lupta. El va căuta să ne facă să ne purtăm ca nişte oameni pământeşti, ca nişte cetăţeni ai lumii acesteia, care se vrăjmăşesc pentru drepturile lor şi care caută cu orice preţ să-şi păstreze starea şi cinstea, de care se bucură din partea lumii. Astfel Satana se va strădui să ne facă să făgăduim prin purtarea noastră adevărul de căpetenie, că suntem morţi cu Hristos şi înviaţi împreună cu El.

Dacă cititorul vrea să cerceteze capitolul 6 din epistola către Efeseni, va găsi acolo zugrăvită de Duhul lui Dumnezeu, lupta aceasta de care am vorbit. „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:10-13).

Astfel se înfăţişează adevărata luptă a creştinului. Nu e vorba aici de poftele firii pământeşti sau de ademenirile lumii, asupra cărora, totuşi, trebuie să veghem, ci de „uneltirile diavolului”. Nu-i vorba deloc de puterea lui care a fost zdrobită pentru totdeauna, ci de mijloacele lui iscusite şi de piedicile, pe care le pune creştinilor, spre a nu vieţui ca oameni cereşti. Şi cât de mult închidem noi ochii în faţă acestei lupte! Noi nu căutăm să apucăm cu orice preţ lucrurile pentru care noi înşine am fost apucaţi de Hristos. Mulţi dintre noi se mulţumesc doar să ştie că au scăpat de judecată prin sângele Mielului. Nu înţelegem adânca însemnătate a Mării Roşii şi a Iordanului şi nu dovedim cu viaţa noastră că ne purtam potrivit acestui adânc înţeles. Noi trăim întocmai ca şi ceilalţi oameni, şi pentru asta apostolul mustra pe Corinteni. Noi trăim şi ne purtăm ca şi cum am ţinea de această lume, cu toate că Scriptura ne învaţă, iar botezul arată că noi am murit pentru lume împreună cu Hristos şi am înviat împreuna cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi (Coloseni 2:12).

Facă Duhul Sfânt ca sufletele noastre să apuce şi să trăiască în adevăr aceste lucruri! El să aducă înaintea ochilor noştri roadele nespus de scumpe din patria cerească, pe care suntem stăpâni prin Hristos, şi să ne întărească în omul dinăuntru, ca să putem trece Iordanul cu hotărâre şi să păşim în Canaanul duhovnicesc! Să nu stăm departe de lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu în Hristos! Să nu îngăduim ca lucrurile văzute să răpească bucuria izvorâtă din cele ce nu se vad! Să căutăm să avem o credinţă tare, care să cuprindă şi să ia în stăpânire tot ce ne-a dăruit Dumnezeu în Hristos!