Rămâi mirat când te gândeşti că într-o adunare de şase sute mii de oameni, afară de femei şi Copii, nu s-au găsit decât doi inşi care sa se încreadă în Dumnezeul cel viu, Nu mai e nevoie cred s-o spunem că Moise nu intra în această socoteală. E vorba aici numai de adunarea poporului. Ei bine toată această adunare, afară de doua abateri fericite, era cârmuită de un duh de necredinţă. Ei nu puteau crede că Dumnezeu o să-I ducă în ţara făgăduită. Dimpotrivă: Credeau că Dumnezeu i-a făcut să călătorească prin pustie, ca să-şi găsească moartea în ea. Astfel putem spune, cu destul temei, că au secerat roadele tristei lor necredinţe. Cei zece martori mincinoşi „au murit loviţi de o moarte năprasnică”, iar multele mii, care au primit mărturia lor mincinoasă, au fost silite să se întoarcă în pustie, ca să rătăcească încoace şi încolo, ca să moară şi să fie înmormântaţi în ea. Numai Iosua şi Caleb, singuri, s-au încrezut în Dumnezeul cel viu, cu credinţa aceea care umple sufletul de bărbăţie şi de cea mai aleasă bucurie. Şi despre ei, iarăşi, putem spune că au secerat roadele credinţei lor. Dumnezeu cinsteşte totdeauna credinţa pe care a întipărit-o în suflete. Ea este chiar darul Său şi de aceea El priveşte cu plăcere acolo unde o găseşte.
Iosua şi Caleb, prin puterea credinţei, au fost în stare să se împotrivească unui puternic şuvoi de necredinţă. Ei şi-au păstrat încrederea în Dumnezeu, în toate greutăţile prin care au trecut; de aceea şi Dumnezeu le-a preţuit această credinţă într-un chip vrednic de luat în seamă: pe când trupurile fraţilor lor au rămas în ţărâna şi nisipurile pustiei, ei au călcat cu picioarele lor pe dealurile împodobite cu vii şi în văile roditoare ale ţării făgăduite. Ceilalţi spuseseră ca Dumnezeu i-a scos din Egipt, ca să-i lase sa moară în pustie: partea le-a fost după cuvântul lor. Iosua şi Caleb au spus că Dumnezeu este în stare să-i ducă în ţara făgăduită: partea lor le-a fost după cuvântul lor.
Găsim aici un lucru de mare însemnătate: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:29). Să ne aducem aminte dar ca Dumnezeu se bucură când vede că ne încredem în El. Lui îi place să fie crezut şi revarsă bogăţiile harului Său asupra celor ce se încred în El. Dimpotrivă, necredinţa îl întristează Ea îl supără; îl necinsteşte şi aduce în suflet întunerec şi moarte. Ce păcat grozav e să te îndoieşti de ceea ce îţi spune Dumnezeul cel viu! Diavolul este izvorul tuturor îndoielilor. El simte plăcere grozava când zdruncină încrederea unui suflet şi totuşi el n-are nici-o putere asupra celui ce se încrede de-a dreptul în Dumnezeu. Săgeţile lui arzătoare nu pot să stingă niciodată pe cel ce se apără cu scutul credinţei. Ce însemnat e să te încrezi, cu o încredere de copil, în Dumnezeu! Aceasta face ca inima să se simtă pe deplin fericită, iar de pe buze să se audă numai laude şi cuvinte de mulţămire către Dumnezeu. Această încredere împrăştie orice nor şi orice negură. Ea ne luminează cărarea cu razele binecuvântate ale Feţii Tatălui nostru. Pe de altă parte, necredinţa aduce în inimă fel de fel de îndoieli, ne face să ne îndoim de noi înşine, ne întunecă drumul şi ne aduce într-o stare de plâns. Inima lui Caleb era plină de o senină încredere, pe când a fraţilor săi era plină de jeluiri şi vaiete amare. Totdeauna se întâmplă aşa: dacă vrem să fim fericiţi, să ne aţintim privirile la Dumnezeu şi la lucrurile ce ţin de El. Dacă însă vrem sa fim nenorociţi, să privim la noi înşine şi la lucrurile ce ne împresoară. Luaţi seama doar la capitolul 1 al Evangheliei după Luca. Ce a făcut să amuţească gura preotului Zaharia? Necredinţa. Ce lucra iarăşi umple inima Măriei şi Elisabetei şi le-a făcut să vorbească? Credinţa, iată toată deosebirea. Zaharia ar fi putut să se unească cu aceste femei cucernice, în cântecele lor de laudă, dacă înnourata necredinţă nu î-ar fi închis buzele. Ce tablou, ce lecţie! O, de-am învăţa de aici că trebuie să ne încredem fără şovăire în Dumnezeu! Duhul îndoielii să fie departe de noi. În mijlocul lumii necredincioase, noi să rămânem neclintiţi în credinţa, care preamăreşte pe Dumnezeu.