Cele din urmă versete ale capitolului nostru ne înfăţişează o lecţie sfântă. S-o cercetăm cu sârguinţă.
O mulţime de lucruri care se bat cap în cap găsim în biata inimă omenească. Când au fost îndemnaţi, ca în puterea credinţei să se suie şi să ia în stăpânire ţara făgăduită, au dat înapoi şi n-au vrut să meargă. S-au aruncat la pământ şi au plâns, când ar fi trebuit să se suie şi s-o cucerească. În zadar a căutat credinciosul Caleb să-i înduplece să înţeleagă că Domnul ii va duce în muntele moştenirii Sale şi-i va face destoinici să rămână stăpâni acolo – că El are această putere – căci ei n-au voit sa se suie atunci, pentru că nu s-au încrezut în Dumnezeu. Şi acum, în loc să-şi plece capul şi să primească şi ei căile cârmuirii lui Dumnezeu, vor să se suie bizuindu-se pe ei înşişi. Ce nebunie să te încumeţi să mergi, fără să ai pe Dumnezeul cel viu cu tine! Fără El nu puteau să facă nimic.
Iată marea taină. Starea de faţa a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, îi chezăşuieşte izbânda asupra tuturor vrăjmaşilor. Daca El însă nu e cu ei, se aseamănă cu apa vărsată pe pământ. Cei zece necredincioşi spuseseră că ei sunt ca nişte lăcuste în faţa unor uriaşi. Acum Moise, ţinând seama de lucrul acesta, le spune că nişte lăcuste nu se pot măsura cu nişte uriaşi. Dacă este adevărat cuvântul: „Facă-vi-se după credinţa voastră”, apoi nu-i mai puţin adevărat şi acela care zice: „Facă-vi-se după necredinţa voastră”.
Poporul era prea îndrăzneţ, crezând ca e ceva de el; când colo nu era nimic. Ce nesăbuit e să încerci să mergi, bizuindu-te pe puterile tale! Ce nebunie! Poporul, în necredinţa lui, a părăsit pe Dumnezeu. Atunci şi Dumnezeu, la rândul Său, a lăsat în părăsire pe popor, să se amăgească, bizuindu-se pe puterile lui. Ei n-au voit să meargă cu Dumnezeu prin credinţă; nici Dumnezeu nu voia să meargă cu ei, în necredinţa lor: „Dar chivotul legământului şi Moise n-au ieşit din mijlocul taberei”. Şi totuşi au pornit fără Dumnezeu. Au trebuit însă să fuga dinaintea vrăjmaşilor lor.
Ce nebunie, sa te arăţi altfel de cum eşti într-adevăr, să-ţi faci închipuiri înalte despre tine, să crezi că eşti ceva. Trufia şi făţărnicia e tot ce poate fi mai rău. Dacă nu este Dumnezeu cu noi, suntem tocmai ca rouă dimineţii. Lucrul acesta însă trebuie să-l învăţăm din purtarea noastră zilnică. E nevoie să ne coborâm în adâncimile sufletului nostru ca să ne cunoaştem întreaga ticăloşie. Pustia, cu toate întâmplările ei, ne arată acest adevăr de căpetenie. Aici vedem noi ce este firea veche; aici se dă de gol firea noastră, sub toate înfăţişările ei; uneori se arată plina de o necredinţă mârşavă, alteori o vedem cuprinsă de o încredere prefăcută. La Cades, când i se spune să meargă, nu vrea cu nici-un chip; la Horma se încăpăţânează să meargă, cu toate că i se spune că nu-i este îngăduit să facă lucrul acesta. Iată cum în această fire stricată, pe care noi, fiecare, o purtăm în noi, zilnic, întâlnim lucruri care se bat cap în cap. Dar înainte de a părăsi Horma, vreau ca de aici cititorul creştin să înveţe o lecţie deosebit de însemnată şi anume: e tare greu să mergi smerit şi cu răbdare pe cărarea pe care a găsit-o Dumnezeu trebuincioasă pentru fine, din pricina căderii tale. Necredinţa lui Israel, arătată prin faptul că n-a vrut să se suie în ţara făgăduita, a atras din partea cârmuirii lui Dumnezeu hotărârea de a se întoarce înapoi şi de a rătăci prin pustie patruzeci de ani. Acestei hotărâri, ei însă, nu voiau să se supună. S-au împotrivit şi n-au vrut să-şi plece capul sub acest jug.
Cât de des nu se întâmplă şi cu noi acelaş lucru. Cădem, păşim pe drumuri neîngăduite şi ajungem astfel în împrejurări grele. Atunci, în loc să ne plecăm smeriţi sub mâna lui Dumnezeu, căutând sa mergem cu El în smerenie şi cu un duh zdrobit, ne arătam încăpăţânaţi şi îndărătnici; aruncăm vina pe împrejurări, în loc să ne osândim pe noi înşine şi în încăpăţânarea noastră, căutăm să ieşim din acele împrejurări, în loc să le primim ca o urmare dreapta şi trebuincioasă a purtării, pe care am avut-o. Grumazul mândriei nu rămâne niciodată neîncovoiat şi zdrobit. Dacă n-ai credinţă să iei în stăpânire ţara făgăduită, nu-ţi rămâne altă cale, decât sa rătăceşti smerit prin pustie.
Dumnezeu să fie însă binecuvântat! El merge cu noi în această călătorie prin pustie, cu toate că n-am ţinut seama de El, când am mers pe drumul mândriei şi al încăpăţânării. Domnul n-a vrut să meargă cu Israel pe muntele Amoriţilor, însă a fost gata să se întoarcă la ei – în mila Sa plină de răbdare – şi săi întovărăşească în toate căile lor prin pustie. Dacă Israel n-a vrut sa intre în Canaan cu Dumnezeu, Dumnezeu s-a arătat gata să se întoarcă în pustie cu Israel. Cine ar putea să priceapă câtă mila le-a arătat Dumnezeu prin aceasta? Dacă Dumnezeu ar fi lucrat cu ei după faptele lor, ar fi trebuit săi lase sa rătăcească singuri prin pustie. Dar în veci să fie binecuvântat Numele Său, căci El nu ne face după păcatele noastre şi nu se poartă cu noi, după nelegiuirile noastre. Gândurile Sale nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre. Cu toată necredinţa, batjocura, încăpăţânarea copiilor lui Israel, cu toate că întoarcerea lor în pustie n-a fost decât roadă purtării lor, totuşi Dumnezeu, în îndurarea Sa binevoitoare şi în dragostea Sa plină de răbdare, s-a întors cu ei, ca să le fie tovarăş de drum în pustie, timp trist şi lung de patruzeci de ani.
Dacă pustia arată cine este omul, ea arată şi cine este Dumnezeu; ba mai mult, ea arăta şi ce este credinţa, căci Iosua şi Caleb au trebuit să se întoarcă cu toată adunarea fraţilor lor necredincioşi şi să stea patruzeci de ani, departe de moştenirea lor, deşi ei au fost mai mult decât gata să se suie în ţara făgăduită. Aceasta ar părea o mare nedreptate, omul negreşit poate să găsească aici că nu este drept ca doi oameni credincioşi să fie nevoii să sufere şi ei, din pricina necredinţei altora. Credinţa însă aşteaptă cu răbdare. Şi-apoi, cum ar fi putut să se plângă de acest drum îndelungat Iosua şi Caleb, când vedeau că Dumnezeu este gata să-l facă El cu ei? Ei erau pregătiţi să aştepte clipa rânduită de Dumnezeu, căci credinţa nu este niciodată grăbită fără de rost. Credinţa slujitorilor era bine sprijinita de harul Stăpânului.