Caleb înfăţişează o deosebire izbitoare faţă de toate aceste lucruri. Pentru el nu este nici moarte în pustie, nici întoarcere în Egipt, ci o intrare plină de avânt în ţara făgăduită, la adăpostul scutului nebiruit al lui Dumnezeu.

Pentru ce să-i omoare cu pietre? Pentru că spuseseră minciuni? Pentru că i-a blestemat sau le-a făcut vreun rău? Nu. Pentru că au mărturisit adevărul cu bărbăţie şi hotărâre. Ei fuseseră trimeşi să cerceteze ţara şi să le dea lămuriri adevărate, de ceea ce văzuseră în ea. Ei şi-au făcut doar această datorie şi din pricina aceasta, „toată adunarea vorbea săi ucidă cu pietre”. Poporului nu-i plăcea adevărul; de altfel ca şi în ziua da azi. Adevărul nu e ceva îmbrăţişat de mulţime. Nu se găseşte loc pentru el nici în această lume, nici în inima omenească. Minciuna şi înşelăciunea, sub toate înfăţişările lor, vor fi primite; adevărul însă, niciodată. Iosua şi Caleb au trebuit să întâmpine, în zilele lor, ceea ce au întâmpinat în toate timpurile adevăraţii martori: împotrivirea şi ura semenilor lor. Şase sute de mi de glasuri s-au ridicat împotriva a doi oameni, care nu spuneau altceva, decât adevărul şi care credeau în Dumnezeu. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi totdeauna, până în clipa plină de slavă, când „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9).

Cât de însemnat este să avem putere, ca Iosua şi Caleb, să dăm o mărturisire lămurită, neînfrântă şi întreagă a adevărului lui Dumnezeu, şi să păstrăm adevărul dumnezeiesc în ce priveşte partea şi moştenirea sfinţilor! Este totdeauna o nestăpânită pornire de a strica adevărul, de al micşora, de al părăsi, de al înjosi. Din pricina aceasta, se cere sa simţim nevoia grabnică să avem în inimile noastre, puterea dumnezeiască a adevărului, să putem spune, chiar într-o slabă măsură: „noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut” (Ioan 3:11).

Caleb şi Iosua nu numai că s-au dus în ţară, dar au străbătut-o cu Dumnezeu. Au cercetat-o ca nişte oameni plini de credinţă. Ei ştiau că ţara este a lor după hotărârea lui Dumnezeu şi că, fiind un dar din partea lui Dumnezeu, era o cinste deosebită pentru ei, să-l aibă în stăpânire şi mai ştiau apoi că, prin puterea lui Dumnezeu, ei vor putea să ia în stăpânire acest dar.

Ce oameni fericiţi! Ei trăiau în lumina stării de faţă a lui Dumnezeu, pe când adunarea întreagă era învăluită în întunerecul adânc al necredinţei. Câtă deosebire! Iată ceea ce arată totdeauna deosebirea chiar între copiii lui Dumnezeu. Veţi întâlni uneori persoane, despre care n-ai putea spune ca nu sunt copii ai lui Dumnezeu – dar care totuşi nu se pot ridica la înălţimea descoperirii dumnezeieşti, cu privire la starea lor înaintea lui Dumnezeu şi la partea, pe care o au, ca sfinţi ai lui Dumnezeu. Ele sunt totdeauna pline de îndoieli şi de temeri, totdeauna împresurate de neguri, şi totdeauna văzând partea întunecată a lucrurilor. Acestea sunt suflete, care privesc la ele însele, la împrejurările lor şi la greutăţile lor. Ele nu sunt niciodată senine şi fericite, nu pot să arate niciodată acea încredere vesela şi acea bărbăţie care prinde atât de bine pe creştin şi care preamăreşte pe Dumnezeu.

Starea aceasta însă este vrednică de plâns şi n-ar trebui să fie; putem fi încredinţaţi ca este la mijloc un cusur îngrijorător, ceva foarte urât. Creştinul ar trebui să fie totdeauna liniştit şi fericit, totdeauna gata – orice s-ar întâmpla – să laude pe Dumnezeu. Bucuriile sale nu-şi au obârşia în el însuşi sau în lumea prin care treci, ci în Dumnezeul cel viu şi sunt în afară de orice înrâurire pământească. El poate zice: „Dumnezeu este izvorul tuturor bucuriilor mele”. Acesta e plăcutul har, de care au parte copiii lui Dumnezeu. Şi ce trist e că noi ne lipsim de el! Noi ne luăm ochii de la Dumnezeu şi-i pironim asupra noastră înşine şi asupra împrejurărilor din afara, asupra nevoilor şi greutăţilor noastre şi atunci totul se întunecă; nemulţămiri, cârtiri şi vaiete încep să se audă. Acesta nu-i deloc creştinism. Dimpotrivă: necredinţă, o necredinţă apăsătoare, aducătoare de moarte, care necinsteşte pe Dumnezeu şi prăbuşeşte inima. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frica, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7).

Astfel este vorbirea unui Caleb cu adevărat duhovnicesc – vorbire îndreptată către cineva care-şi simte inima doborâtă de greutăţile şi primejdiile cel împresoară. Duhul lui Dumnezeu umple inima adevăratului credincios cu o îndrăzneală sfântă, o ridică deasupra a tot ce este înfrigurat şi întunecos in juru-i şi-i înalţă sufletul în strălucitoarea lumină din locurile,în care niciodată nu se dezlănţuiesc furtuni şi vijelii.